Ganduri si sentimente

Plansul de aseara mi-a prins bine - am curatat sufletul de dureri minore si am lasat loc pentru noi sentimente, sper ca unele mai placute.
Priveam astazi spre trecutul apropiat si imi dadeam seama ca pe zi ce trece sunt mai schimbata si inevitabil ridic ziduri si deschid ochii la anumite lucruri ce acum ma ranesc, desi pana acum puteam sa trec cu vederea peste ele. Oricum, mi-am invatat lectia si o sa incerc sa ma vindec de lucrurile, sentimentele si de tot ceea ce imi devenise obisnuinta .. era un mecanism placut, dar nu o sa mai fie niciodata la fel.
E sentimentul acela straniu, ca atunci cand primesti o vorba urata spusa la nervi si oricat de mult vrei sa o uiti, o sa iti revina in minte de nenumarate ori.
Ceva similar simt si eu acum... as vrea sa ma bucur de ce mi se ofera din partea unui om, sa ofer la randul meu tot ce am mai bun si sa fiu indiferenta cu ceilalti, insa inevitabil ma gandesc la persoana care m-a dezamagit si mi-a aratat ca poate sa ma inlocuiasca in doi timpi si trei miscari. Nu vreau sa credeti ca dramatizez, nu sunt genul de persoana care obliga pe cineva sa ma placa ... asa ca ma retrag acum cat nu pic in penibil. Usor, dar sigur pasesc spre carapacea care m-a caracterizat, nu o sa spun nimanui ce se intampla cu mine, o sa incerc sa ma comport normal cu ceilalti, sa nu ii impovarez cu problemele mele...cu siguranta ei imi vor spune sa nu bag toate prostiile in seama, insa eu cand numesc pe cineva "Mbf" inseamna ca sentimentele sunt adevarate si durerile ucigatoare.
E vineri noapte, sunt singura acasa si ascult muzica.
Omul  drag a simtit ca ceva se intampla cu mine,il simteam cum incerca sa ma indulceasca si sa ma inveseleasca... imi este greu sa ii spun si lui cat de mult ma apasa perioada aceasta si ce deprimata ma simt. E ca si cum o parte esentiala a fugit dintr-un circuit.
Imi amintesc ca imi spunea cineva in urma cu mult timp "nimic nu este de neinlocuit". Poate ca asa este, dar pana sa ma obisnuiesc cu disparitia mai dureaza...e o stare aiurea pe care o sa o mai simt pana ma pun pe picioare.
Imi pare rau ca s-a ajuns aici, si vreau sa cred ca nu sunt egoista si nu dramatizez.

Las timpul sa vorbeasca.