Reprimare

 

Am fost învățați că e „mai matur” să taci, să înghiți, să te adaptezi. Dar adevărul e că nu e uman și nici firesc să ții afecțiunea, dorința și nevoia de apropiere doar într-o singură direcție. Să oferi fără să primești. Să simți fără să fii întâmpinat.

Iubirea, conexiunea, chiar și simpla afecțiune sunt vii doar atunci când circulă. Când există reciprocitate. Altfel, nu mai e dăruire, ci consum. Nu mai e răbdare, ci auto-anulare.

Poate că nu trebuie să ne reprimăm atât de mult. Poate că e mai sănătos să ne întrebăm: unde îmi duc emoțiile și cine le poate primi cu adevărat?

Dincolo de cuvinte...

Nu știu când s-a schimbat ceva. Poate nu a fost un moment clar, poate a fost doar timpul. Știu doar că, înainte, mă vedeai dincolo de ce spuneam. Acum, parcă rămân doar cuvintele — interpretate, uneori înțelese altfel decât le-am simțit.

Nu scriu ca să cer explicații și nici ca să învinovățesc. Oamenii cresc, se schimbă, iubesc diferit. Și e normal. Doar că mi-e dor de felul în care mă auzeai cu adevărat, nu doar cu urechile, ci cu inima.

Îți doresc să fii bine acolo unde ești. Iar eu învăț să accept că nu toți cei care ne-au cunoscut profund pot rămâne în același loc din viața noastră.

Străinul de lângă mine

Ii cunosc prezența, nu și gândurile. Îi aud vocea, dar nu și ce rămâne nespus. E acolo, aproape, și totuși la o distanță pe care nu știu cum s-o măsor.

Străinul de lângă mine nu a apărut dintr-odată. S-a format încet, din tăceri adunate, din conversații amânate, din „mai vorbim” care n-au mai venit. Din obișnuință. Din lipsa curajului de a pune întrebările care dor.

E ciudat cum poți împărți spațiul cu cineva și să nu mai împărți sensul. Cum rutina poate înlocui apropierea și cum prezența fizică ajunge să țină loc de conexiune. Nu e neapărat vina cuiva. Uneori, oamenii se pierd unul pe altul fără să plece nicăieri.

Străinul de lângă mine îmi amintește că relațiile nu se destramă doar prin despărțiri, ci și prin neatenție. Prin lipsa de timp, prin frica de vulnerabilitate, prin tăceri care cresc mai repede decât cuvintele.

Poate că, înainte de a deveni complet străini, mai există o șansă: o conversație sinceră, o întrebare spusă la timp, un „cum ești?” care chiar așteaptă un răspuns. Sau poate că unele distanțe nu mai cer rezolvare, ci acceptare.

Și poate cel mai dureros adevăr este acesta: uneori, străinul de lângă mine sunt chiar eu

Reprimare

Reprimarea gândurilor nu le face să dispară. Le face doar să caute alte căi de ieșire: în neliniște, în oboseală emoțională, în acele momente în care simți că ceva din tine apasă pe interior.

Am fost învățați că e „mai matur” să taci, să înghiți, să te adaptezi. Dar adevărul e că nu e uman și nici firesc să ții afecțiunea, dorința și nevoia de apropiere doar într-o singură direcție. Să oferi fără să primești.  Să iubești, să dorești, să oferi constant, fără un gest de întoarcere, fără o confirmare, fără un „și eu”...

Când afecțiunea există doar dintr-o parte, ea începe să se transforme. La început pare răbdare. Apoi devine speranță. Mai târziu se preschimbă în frustrare, confuzie și, în cele din urmă, în îndoială de sine. Ajungi să te întrebi dacă ceri prea mult, dacă simți prea intens, dacă nu cumva problema ești tu.

Iubirea, conexiunea, chiar și simpla afecțiune sunt vii doar atunci când circulă. Când există reciprocitate. Altfel, nu mai e dăruire, ci consum. Nu mai e răbdare, ci auto-anulare.

Există o diferență subtilă, dar esențială, între a aștepta și a te abandona pe tine. Între a avea răbdare și a te anula. Când ești singurul care simte, care caută, care repară...

Poate că nu trebuie să ne reprimăm atât de mult. Poate că e mai sănătos să ne întrebăm: unde îmi duc emoțiile și cine le poate primi cu adevărat?

Sunt aici

Dragul meu,

Îmi spui că mă iubești atunci când te întreb… și totuși uneori simt că vorbele tale nu găsesc drumul până la mine. Aș vrea să-mi arăți, nu doar să-mi răspunzi. Aș vrea să te văd privindu-mă cu adevărat, nu doar trecând pe lângă mine ca și cum lumea noastră ar putea exista fără atingeri, fără gesturi, fără certitudini.

Te rog să mă vezi.

Să mă simți.Să mă alegi.

Uneori ai impresia că îmi este suficient să știu că ai ochi doar pentru mine… dar eu tânjesc după mai mult. Tânjesc după felul în care m-ai putea ține aproape, după gesturile care spun „te iubesc” fără să fie nevoie să le cer, după momentele în care îmi arăți că sunt a ta.

Nu vreau doar cuvinte, iubirea mea.
Vreau prezența ta, liniștea ta, atingerea ta, felul în care ai putea să-mi spui totul fără să rostești nimic.

Eu sunt aici.
Tu mă vezi?

Doi magneți: atracție, respingere și...

Se spune că doi magneți se caută mereu. Atracția există, chiar și atunci când nu vrem să o recunoaștem. Dar, uneori, aceiași magneți ajung poziționați „pol la pol”, exact în felul în care fizica ne arată de mii de ori: când doi poli identici se întâlnesc, apare respingerea.

Și totuși… ai observat că un magnet care se respinge nu renunță? Tendința lui naturală este să caute o nouă poziționare, o întoarcere, un unghi diferit, o mică schimbare care face imposibilul posibil. E un fel de încăpățânare frumoasă a naturii: respingerea nu e finalul. E doar un semn că trebuie regândit drumul.

Așa suntem și noi, oamenii.

Ne ciocnim, ne respingem uneori prin atitudini, cuvinte, tăceri sau frici. Dar nu pentru că nu ar exista atracție, legătură, sens. Ci pentru că suntem, pentru o clipă, „pol la pol”. O poziționare greșită, un moment nepotrivit, o emoție care ne-a luat prin surprindere.

Magnetul nu renunță. Se întoarce.

Și noi merităm să facem la fel.

Să întoarcem privirea. Să schimbăm unghiul. Să dăm timp. Să dăm spațiu. Să dăm voie adevăratei conexiuni să se așeze.

Într-o lume grăbită, plină de reacții automate și emoții pe repede-înainte, poate că tot ce avem cu adevărat nevoie sunt 8 minute.

8 minute în care să tăcem, să respirăm, să înțelegem, să ne reașezăm precum magneții care știu că atracția lor nu dispare doar pentru că s-au întâlnit într-un unghi nepotrivit.

Suntem oameni.
Ne mișcăm, ne greșim unii altora, ne respingem și ne recăutăm.
Și da… merităm acele 8 minute în care să ne întoarcem spre noi...

Play  

validarea mea...

Uneori mă surprind uitându-mă în oglindă mai mult decât e nevoie. Nu ca să-mi aranjez părul sau să-mi corectez machiajul, ci ca să-mi răspund, în șoaptă: Oare mă vede? Oare mă vede cu adevărat?

Am nevoie de validarea lui. Nu în sensul acela greu, care te sufocă, ci în sensul care te aprinde. Vreau să simt că ochii lui se opresc asupra mea nu întâmplător, ci pentru că îl atrag, pentru că îl fascinez. Vreau să știu că atunci când mă privește, nu vede doar un chip… ci pe mine.

Vreau să știu că pentru el sunt plăcută, dorită, frumoasă în felul meu unic. Nu perfecțiunea mă interesează, ci reacția aceea sinceră, nefiltrată, în care ochii lui zâmbesc înainte ca buzele să o facă.

Asta pentru mine este validarea cea mai profundă: să simt că nu sunt „doar o femeie”, ci femeia pe care o alege cu privirea.

Și mai e ceva.

Am nevoie să simt că ceea ce fac lasă urme. Că în prezența lui devin mai mult decât rutina zilelor mele, mai mult decât responsabilități sau obiceiuri. Că lângă el, pot face lucruri mici care devin magice. Pentru că da, cred că port în mine o fărâmă de magie — doar că uneori am nevoie ca el să o vadă, să o confirme, să o atingă cu glasul lui cald.

Nu e vorba de dependență, ci de conexiune.

E vorba de acea validare care nu mă micșorează, ci mă luminează. De acel „te văd” spus uneori fără cuvinte. De acel „ești frumoasă” spus din instinct. De acel „îți iese tot ce-ți propui” spus cu încredere absolută.

Poate că asta caut, de fapt: să fiu văzută, dorită și crezută. De EL.

Sentimente...

Există un sentiment care nu se așază niciodată cum trebuie în propoziții. Un fel de dor amestecat cu vinovăție, o umbră care îți apasă ușor pieptul ori de câte ori mintea îți rătăcește către „ce-ar fi fost dacă…”.

A fost odată o iubire care putea să fie un rai pe pământ—atât de aproape, încât îți puteai imagina cum ar fi luminat fiecare dimineață. O iubire care stătea cuminte, așteptând doar un pas, un curaj. Dar acel pas nu a existat. Nici curajul. Nici momentul potrivit. A rămas doar o poveste netrăită, suspendată ca o fotografie neclară în mintea mea.

Și doare, într-un mod greu de explicat. Atât pentru că am pierdut pe cineva, ci și pentru că am pierdut varianta mea mai bună, cea care ar fi prins contur doar lângă acea iubire. E un regret spre mine — spre ezitările mele, spre nehotărârea mea, spre fricile pe care încă le mai învăț.

Așa că trăiesc cu acest „what if…”, un ecou al unei șanse ratate. Uneori mă urmărește, alteori mă împinge să cresc. Uneori mă doare, alteori mă învață. Dar mereu rămâne acolo, ca o amintire a ceva ce putea fi frumos, dar nu a avut loc niciodată.

Poate într-o zi o să știu să iubesc altfel. Poate într-o zi o să găsesc iar lumina aceea promițătoare. Iar până atunci, învăț să iert. Să iert tăcerile, teama, timpul pierdut — și, mai ales, să mă iert pe mine.

Gol în piept

Mi-am recitit vechile postări și m-au răscolit ca un ecou uitat; emoția lor m-a făcut să simt din nou dorința de a scrie, de a lăsa cuvintele să curgă zilnic. 

Poveștile din trecut, privite cu ochii prezentului, par mult mai intense. Îmi dau impresia că am trăit o viață de poveste, plină de praf de stele, culori și bunătate… sau poate doar ceea ce mă atingea emoțional în mod luminos reușea să treacă prin filtrul cuvintelor pe care le așterneam în aceste pagini virtuale.

Praf de stele și o prietenie veșnică

 Există prietenii care par construite din lucruri obișnuite: conversații la întâmplare, râsete împărtășite, cafele băute în grabă. Și apoi există prietenii croite din altceva—din acea lumină invizibilă care pare să lege două suflete chiar și atunci când se află la kilometri distanță. Prietenii care, fără să-și propună, devin parte din povestea noastră pentru totdeauna.

De multe ori ne întrebăm ce face o prietenie să dureze. Dar poate răspunsul nu stă în timp, ci în esență. În modul în care ne simțim văzuți, auziți și înțeleși. Uneori, oamenii potriviți apar în viața noastră exact când avem nevoie—ca o ploaie de praf de stele care luminează un cer prea întunecat.

O prietenie veșnică nu este lipsită de provocări. Ea trece prin anotimpuri, ca orice lucru viu: momente de apropiere intensă și perioade în care tăcerea pare să se așeze între două lumi. Dar tocmai această rezistență la timp, la schimbare, la distanțe, este dovada că legătura e mai puternică decât pare.

Praf de stele nu înseamnă magie ireală. Înseamnă acele clipe mici, străluciri care transformă o zi obișnuită într-una memorabilă: un mesaj trimis când ai nevoie, o vorbă sinceră, o promisiune respectată. Înseamnă să ai pe cineva care rămâne acolo, în universul tău, chiar când totul pare să se destrame.

Poate că asta e, de fapt, frumusețea prieteniei: faptul că ne amintește că nu suntem singuri în călătoria noastră. Că cineva merge cu noi, chiar și atunci când drumul se schimbă. Că există suflete care se ating și se recunosc, ca și cum ar fi fost create din aceleași fire de lumină.

Și astfel, într-o lume în continuă mișcare, o prietenie adevărată rămâne o constelație stabilă pe cerul nostru personal—o amintire că, dincolo de tot, suntem făcuți din praf de stele, iar unele legături sunt menite să strălucească pentru totdeauna.

Eu cu mine

Astăzi mi-am dat voie mie sa ma regasesc ... fără grabă, fără presiunea așteptărilor, fără vocea critică pe fundal. Doar eu, cu mine.

Am ales să mă opresc, să respir și să-mi aud gândurile.
Să-mi ascult nevoile, emoțiile, dorințele pe care prea des le-am așezat în plan secund.

Astăzi mi-am dat voie să fiu sinceră cu mine.
Să recunosc unde mă doare, ce mă obosește, ce mă inspiră și ce mă ridică.

Nu e egoism.
E vindecare.
E început.

Uneori uităm cât de important este să ne întoarcem la noi înșine.
Să ne oferim aceeași grijă pe care astăzi mi-am dat voie să o regăsesc.

Să mă desprind din zgomotul lumii și să revin, încet, în spațiul tăcut din mine.

Am lăsat grijile să cadă ca frunzele de toamnă, iar gândurile grele să se dizolve în lumină.
Mi-am ascultat inima — timidă, dar sinceră — și am simțit cum, sub praful zilelor, încă pulsează cu dor de viață.

Astăzi m-am întors la mine ca la o casă veche, dar caldă, și am deschis ferestrele larg, lăsând vântul blând să-mi reașeze sufletul.

E un început mic, dar adevărat.
O floare care înflorește în tăcere.
O reîntoarcere.
O amintire că și eu merit timp. ✨

Prietenia

 E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început.

M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau.

Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt.
Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet:
dacă o să-l pierd puțin câte puțin?
Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe?
Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități?

Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente.
Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor.

Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate.
Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doar o pune într-un alt capitol.

Și recunosc…  trăiesc emoția asta dublă:
fericirea pentru el, și teama care mă face să-mi dau seama cât de mult țin la prietenia noastră.

”Nu sunt singură în ploaie și vânt. Am cel mai bun prieten de pe Pământ. 

 Prietenia nu elimină greutățile, dar le face suportabile. Prietenia nu schimbă realitatea, ci felul în care o traversăm. Un drum dificil parcurs singur poate părea imposibil, dar în compania oamenilor care te cunosc și te acceptă, același drum capătă sens, motivație și curaj. Prietenii sunt cei care îți amintesc cine ești atunci când uiți, care râd cu tine când e bine și te țin de mână când e greu.

Sprijinul emoțional nu este un lux, ci o forță. Nu trebuie să ai soluții perfecte, nu trebuie să fii neînfricat — e de ajuns să ai pe cineva alături. Uneori un simplu „Sunt aici 8 minute” valorează cât o mie de rezolvări.

Și poate că asta e esența prieteniei: nu absența problemelor, ci prezența oamenilor.

ploaie, ganduri, emotie

Ploaie, gânduri, emoție și visare

Sunt zile în care ploaia cade nu doar peste oraș, ci și peste noi. Picăturile își fac drum pe geam ca niște linii fragile de creion, conturând forme care se schimbă înainte să apuci să le înțelegi. Și poate tocmai de aceea, în liniștea ei, ploaia ne obligă să ne ascultăm mai atent gândurile.

Când cerul se lasă în nuanțe gri, parcă se deschide în noi o altă lume: una mai lentă, mai profundă, mai adevărată. Gândurile vin în șoaptă, emoțiile pulsează ușor, iar visarea se strecoară printre ele ca o lumină caldă într-o încăpere rece.

Ploaia are acest dar ciudat – de a scoate la suprafață tot ceea ce, în zilele senine, ascundem în grabă: întrebări, amintiri, doruri, bucăți mici de curaj sau fragilitate. Sub ritmul ei constant, parcă îți permiți să fii mai sincer cu tine. Să te oprești. Să respiri. Să simți.

Și poate că nu întâmplător, visarea se naște cel mai frumos atunci când afară plouă. Când realitatea se estompează în sunetul ploii și îți lași mintea liberă să rătăcească – printre idei, printre oameni dragi, printre drumuri pe care nu le-ai călcat încă. Ploaia dă voie poveștilor să apară, emoțiilor să se așeze și sufletului să-și amintească ce-l face viu.

Așa că azi, dacă ploaia te găsește melancolic, nu te împotrivi. Las-o să-ți spele puțin gândurile. Să-ți aprindă emoțiile. Să-ți trezească visarea.

Pentru că, uneori, tocmai în zilele ude și gri, învățăm cel mai bine să ne vedem pe noi înșine, în culori.

Ganduri de sub cer

Singuri sub același cer, în aceeași casă, dar cu sentimente confuze

Există momente în care apropierea fizică nu mai garantează apropierea sufletească. Stăm în aceeași casă, împărțim aceleași camere, aceeași lumină care intră prin geam, același cer care ne acoperă nopțile… și totuși, pare că trăim în lumi diferite.

Nu e mereu vorba despre tăcere. Uneori vorbele există, dar sunt goale. Alteori zâmbim, dar e un zâmbet mecanic, reflexul unei rutine pe care o cunoaștem prea bine. Iar între noi se strecoară încet, ca o umbră, un sentiment al rătăcirii. Nu știm exact ce s-a schimbat sau când, doar că ceva nu mai e la fel.

Confuzia sentimentelor e poate cea mai grea etapă: nu pentru că doare intens, ci pentru că nu înțelegem încă ce simțim. E o luptă între dorința de a salva și nevoia de a pleca, între atașament și distanță, între ceea ce era și ceea ce este.
Și atunci ajungem să ne întrebăm: cum e posibil să te simți singur lângă cineva cu care ai împărțit totul?

Adevărul e că singurătatea nu ține de spațiu, ci de conexiune.
Iar când conexiunea slăbește, casa devine doar un adăpost, nu un refugiu. Cerul e vast, dar gol. Iar noi ne mișcăm prin aceleași camere cu pași care nu se mai întâlnesc.

Poate că astfel de momente nu sunt neapărat un final, ci un semnal. Un reminder că relațiile nu se hrănesc singure și că și cele mai stabile legături pot deveni fragile dacă nu sunt atinse cu grijă.

Uneori, e nevoie doar de o conversație sinceră. Alteori, de un pas înapoi pentru a înțelege ce simțim cu adevărat. Sau poate de curajul de a recunoaște că drumul continuă, dar pe direcții diferite.

Până atunci însă, trăim paradoxul:
doi oameni, aceeași casă, același cer, dar două suflete care încearcă să se regăsească.

25 noiembrie - o lună înainte de Craciun

25 noiembrie are mereu ceva special în aer. E ziua în care orașul începe să miroasă a portocale și scorțișoară, când oamenii își pregătesc listele de dorințe, iar luminițele încep, timid, să apară prin ferestre. E prima adiere a Crăciunului, o lună fix înainte ca magia să se așeze complet peste noi.

Pentru mine, însă, 25 noiembrie înseamnă mai mult decât începutul sezonului de sărbătoare. Este ziua în care cel mai bun prieten al meu s-a îndrăgostit.

Nu știu dacă s-a întâmplat brusc sau dacă iubirea îl urmărea de ceva timp, pregătită să izbucnească exact atunci. Dar în acea zi, ceva din el s-a schimbat. Avea privirea aceea... aceea pe care o recunoști doar când cineva începe să simtă mai mult decât ar putea accepta. Zâmbea altfel, vorbea altfel, era mai prezent și, în același timp, cu mintea dusă departe, acolo unde se născuse povestea lui.

Îi vedeam emoția — curată, simplă, ca o ninsoare care cade pentru prima dată. Și m-am trezit gândindu-mă cât de ironic este că exact când lumea întreagă începe să caute cadouri, el găsise deja darul lui: pe cineva care îi aprindea sufletul mai tare decât toate luminile din oraș.

Poate că așa sunt iubirile care se nasc iarna: sensibile, calde, puțin fragile, dar puternice în felul lor. Poate că frigul de afară a lăsat loc pentru mai multă căldură înăuntru. Sau poate că unele povești așteaptă momentul perfect — iar 25 noiembrie a fost, pentru el, începutul unui decembrie care avea să-l schimbe pentru totdeauna.

Într-o lună se sărbătorește Crăciunul. Dar pentru prietenul meu, magia a început deja.

Gânduri printre picaruri

Mi-a fost atât de dor să scriu, adesea îmi propuneam să adorm copii si sa imi astern gandurile intr-o postare, să las amintire viitorului cine am fost si ce am simțit,  însă.... nu am reușit.  Viața mea e un roller coaster. Copii mă ridică la cel mai inalt nivel,cat mai aproape de cer...ei sunt bucuria mea eternă.  

Mi-ar fi plăcut ca inreg unuversul meu sa fie roz si pufos, ca o vată de zahar...dulce și usor de digerat, însă am nenumărate momente in care nu reusesc să ma adun si să găsesc o bucățică de "dulce". 

Am spus adesea, viața de mamă m-a învățat că eu nu mai exist, orice as face, orice as gandii, oriunde m-aș duce, in sufletul meu pe primul loc sunt copii. Ei sunt bucuria fiecarei zi, ii privesc și sunt recunoscatoare că ii am. Ii iubesc cum nu am știut că pot sa o fac. Simt un cumul de bucurie si teama in acelasi timp... teama de a nu greșii față de ei.

In inima mea nu sunt doar doua uși,  de 13 ani s-a deschis un loc special pentru Mister...un loc care ii este destinat lui, dar pe care uneori uită sa il mai viziteze. Din fuga aceasta cotidiană am senzația că uneori sunt invizibilă și nu reusesc sa ies din această stare.

Mi-am propus să las ușa deschisă...să intre si sa iasa atat sentimentele bune, dar mai ales  cele ce imi stafidesc sufletul. 

Nu imi explic de unde am născut teama asta...dorinta de a fi validată de cei din jur.

Nu pot să merg pe premisa "lasă că sigur sunt specială pt ceilalți ".. simt o nevoie absurda poate să mi se zică un compliment, să mă simt văzută...apreciată.  

Sunt intr-o etapă in care imi dau seama ca nu mai sunt cine am fost...m-am pierdut putin cate putin. 

Eu care plangeam din orice....eu care ma descarcam emotional, acum sunt o stâncă rece aparent, dar cu multe dezamagiri. Încerc să nu mai am sperante..sa nu mai visez la nimic. Eu nu imi pot controla sentimentele mele...nu pot avea pretenția ca cineva in lumea asta sa imi înțeleagă starile. 

Nu mai sunt eu pe primul loc in viata nimanui..poate ca nici nu am fost vreodată...dar macar am trăit ca si cum eram. 

gânduri nerosrite

Ma simt atât de tristă. Plâng și parca nimeni nu mă vede, sau poate nimănui nu îi pasă de mine și sentimentele mele.

Am încercat sa trag un semnal de alarmă, să spun că nu mă simt ok în situația asta! Nu este normal să nu găsim un moment de fericire... Dar poate că eu cer prea mult.  Eu nu vad ce mi se oferă, eu caut motiv de supărare în orice... 

Eu visez la o armonie, un echilibru... O stabilitate.  Dar, sunt departe de toate aceste dorințe. 

Ma îndrept vertiginos într-o direcție gri... Plâng și sunt tristă, ma ascund cât pot, folosesc o mască pentru ceilalți.. Dar sufletul îmi este gol, nu mai simt nimic, nici măcar dezamăgire.

Există multe forme de bogăție în viața asta – unele se măsoară în bani, altele în realizări, dar cele mai prețioase se simt în inimă. Pentru mine, cea mai mare comoară este să fiu părinte pentru doi copii. Două suflete mici, două inimi care bat în același ritm cu a mea, două universuri care mi-au schimbat complet lumea.

Când ai un copil, descoperi iubirea necondiționată. Când ai doi, înveți că inima ta se poate dubla, fără să împartă – doar adaugă. Fiecare zâmbet, fiecare cuvânt nou, fiecare îmbrățișare venită din senin îți hrănește sufletul cu o fericire greu de pus în cuvinte.

Frățietatea dintre ei e un spectacol în sine. Îi privești cum cresc împreună, cum se susțin, se ceartă și se împacă, cum învață unul de la celălalt. Și în tot acest haos frumos, înțelegi că nu le oferi doar o copilărie, ci și un sprijin pe viață.

E obositor? Da. E haotic? Cu siguranță. Dar e și profund, autentic și magic. Pentru că, la finalul zilei, când îi vezi dormind liniștiți, îți dai seama că nu ai nevoie de altceva ca să te simți împlinit.

Să ai doi copii înseamnă să trăiești de două ori fiecare miracol. Iar asta, în sine, e o formă de bogăție pe care nimeni nu ți-o poate lua.

Mulțumesc

Există momente în viață când cuvintele par să fie prea puține pentru a exprima recunoștința, dar azi voi încerca să pun în cuvinte o parte din ceea ce simt. Astăzi vreau să mulțumesc unui om care a fost mereu acolo pentru mine, indiferent de circumstanțe: prietenul meu.

Nu sunt multe persoanele care pot înțelege cu adevărat durerea și bucuriile noastre, dar tu, prietenul meu, ai știut mereu să fii lângă mine, chiar și în cele mai dificile momente. Ai stat cu mine pe bordura străzii, în momentele în care lumea părea că se oprește în loc, ținându-mi companie. Cu o țigară în mână și fără judecăți, mi-ai ascultat poveștile, mi-ai permis să îmi plâng suferințele și, poate cel mai important, m-ai lăsat să fiu eu, fără să cer nimic în schimb.

Uneori, nu trebuie să spui multe pentru a înțelege cu adevărat pe cineva. O privire, un zâmbet sau chiar un simplu gest pot înlocui o mie de cuvinte. Știu că nu am fost ușor de suportat mereu, dar tu ai avut răbdare, ai rămas acolo și ai ascultat.

Mulțumesc pentru fiecare moment petrecut împreună, pentru fiecare tăcere, dar și pentru fiecare vorbă care mi-a alinat sufletul. Fără tine, multe dintre zilele mele ar fi fost mult mai grele, dar tu ai fost acolo, pe bordura acelei străzi, ca un sprijin tăcut, dar ferm.

Știu că viața ne va aduce multe provocări, dar indiferent de ce se întâmplă, știu că voi putea conta întotdeauna pe tine. Îți mulțumesc pentru că ești cel mai bun prieten pe care l-aș fi putut avea. Fiecare pas făcut alături de tine a fost o lecție de viață.

„Nu vorbi în numele altora: Fii atent la ce simți, nu doar la ce crezi că este mai bine pentru ceilalți”

Este ușor să ajungem în postura de a vorbi în numele altora. Fie că ne aflăm într-o conversație aprinsă, fie că încercăm să ajutăm, de multe ori ajungem să credem că știm ce este mai bine pentru ceilalți. Totuși, deși intențiile noastre pot fi bune, realitatea este că nu putem ști niciodată cu adevărat ce simte altcineva în adâncul sufletului său, iar presupunerile noastre pot fi, la fel de ușor, greșite.

Fiecare persoană are o poveste proprie.
Unii dintre noi sunt mai deschiși și împărtășesc ceea ce simt, dar nu este întotdeauna cazul. Multe persoane păstrează pentru ele propriile gânduri, frici sau visuri, iar ceea ce considerăm noi că este „cursul corect” pentru viața lor s-ar putea să nu aibă nimic în comun cu ce își doresc cu adevărat.

În loc să presupunem ce este mai bine pentru altcineva, este esențial să le respectăm dreptul de a face propriile alegeri. Chiar și atunci când percepem că acele alegeri nu sunt cele mai potrivite, trebuie să înțelegem că fiecare om are dreptul să învețe din propriile greșeli și să crească în ritmul său.

Este esențial să ne amintim că nu suntem singuri în această lume și că fiecare are propria sa călătorie. Vorbind sau acționând în numele altora, riscam să impunem idei și decizii care nu corespund cu nevoile lor reale. Așadar, să fim mai atenți și mai conștienți de realitatea celor din jurul nostru și să le respectăm alegerile, chiar și atunci când acestea diferă de ale noastre. În final, este vorba despre respectul pentru diversitatea fiecărei ființe umane și despre a învăța să fim alături, nu să fim decidenți în locul altora.

Ratiunea imi spune ceva, insa inima altceva;

Inima imi plange, sufletul imi este inundat de sentimente pe care nu ma asteptam sa le traiesc, atat de intens, dar totusi cu teama... ratiunea imi spune ceva, insa inima altceva; 

Stiu ca pot sa fiu un om mai bun

 Viata ne surprinde chiar atunci cand credem ca am reusit sa cunoastem multe.... dar clar niciodata suficiente .

Mi-am dat seama ca desi am trecut prin multe situatii inca mai sunt lucruri ce ma lovesc in plex. Acum trec printr-o perioada in care as vrea sa ma bag intr-o cochilie, sa nu mai vad oamenii in jurul meu, sa nu mai fiu vazuta . Simt ca oamenii s-au sensibilizat si orice ii deranjeaza. 

Imi este greu sa nu mai radiez, sa fiu singura...dar cred ca este o modalitate sa nu mai ma simt vinovata. 

Am o mie de ganduri dar nu reusesc sa le adun, sa incat sa formulez o idee stralucita. Sun ravasita sentimental si plang pentru linistirea mea interioara. 

Timpul vindeca totul.

Nimic

 Draga Eu de astazi, 

Am trecut prin atatea schimbari incat nici nu mai stiu cine sunt cu adevarat. 

gânduri în noapte

Am vrut mult sa ma țin de scris. Sa reușesc sa îmi aștern gândurile pe hârtie...dar nu mai pot, timpul nu îmi mai este prieten. Sunt un mic roboțel care fac totul mecanic, și când ies din circuit este doar pentru a îmi petrece timpul cu piticii. Sunt mama de doi, ireal dar adevărat.

Simt ca toată viata mea se învârte doar în jurul lor. Nu mai pot să mă gândesc la mine cea care am fost înainte de ei,nu vreau, poate că nici nu trrbuie. Sunt fericită ca sunt mana lor, ca ii iubesc cu fiecare por al pielii mele. 

Sunt recunoscătoare tuturor zilelor în care am reușit sa pun amprenta pe viata lor. 

Știu că uneori sunt mai puțin matura decât sunt ei, însă ajung in situația aceasta când nu ma simt apreciată! 

În gând îmi răsună multe povești, retrăiesc momente... Iar cuvintele simt cum îmi taie corpul. Nimic nu o să mai poată reîntoarce ceea ce este deja rostit. 

Încerc să fiu cu zâmbetul pe buze chiar dacă sufletul mă doare.  Când nu mă așteptam cineva a reușit să îmi infigă un cuțit în sentimente.  

Am pus un plasture, dar când am crezut că s-a cicatrizant rana.. A mai apărut un episod. 

Ascult: