Trecut - prezent

În ultimele zile m-am surprins într-un loc în care nu credeam că voi ajunge atât de curând.
După luni în care am trecut prin furie, dezamăgire, întrebări fără răspuns și poate chiar printr-o formă de revoltă față de ceea ce s-a întâmplat, astăzi sunt… împăcată.
Nu fericită...Nu vindecată în sensul acela simplu în care oamenii spun că timpul le rezolvă pe toate...Doar împăcată.

Omul acesta a dispărut, în ultimele luni, nu doar fizic, ci și psihic. A fost acolo și, în același timp, din ce în ce mai departe. Am privit cum se schimbă lucruri pe care altădată le consideram familiare. Am simțit distanța, tăcerile, absența. Am încercat să înțeleg. Apoi am încetat să mai încerc.
Pentru o vreme, am fost furioasă.
Apoi dezamăgită.
Poate chiar rănită într-un loc în care nu știam că pot fi rănită.
Și am crezut că, dacă într-o zi omul acela se va întoarce, va trebui să găsească în mine altceva decât găsea înainte.
Poate un zid.
Poate indiferență.
Poate doar tăcere.
Dar zilele acestea s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam....niște cuvinte.
Și, dincolo de ele, am văzut un om.
Nu omul care m-a rănit. Nu omul care a plecat. Nu omul pe care l-am așteptat și care n-a mai venit.
Am văzut un om trist. Un om pierdut. Un om care, poate, de ceva vreme se luptă cu lucruri pe care eu nu le-am văzut.
Și am simțit milă.
Nu mila aceea care micșorează un om, ci mila care apare atunci când, pentru câteva clipe, încetezi să mai privești prin prisma propriei dureri și reușești să vezi durerea celuilalt.
A fost un moment ciudat.
Pentru că, în urmă cu ceva timp, aș fi scris fără să stau pe gânduri.
Aș fi fost umărul de sprijin
Aș fi ascultat.
Aș fi încercat să repar.
Aș fi căutat explicații, soluții, drumuri de întoarcere.
Acum însă, înainte să scriu, m-am întrebat:
Mai sunt eu omul care poate să fie acel umăr?
Și răspunsul nu a venit imediat.
Pentru prima dată, m-am gândit și la mine.
La cât am dus. La cât am așteptat. La toate lucrurile pe care le-am simțit și pe care poate le-am ascuns chiar și de mine.
Și totuși, am scris.
Nu pentru că am uitat.
Nu pentru că ceea ce a fost nu mai contează.
Nu pentru că toate întrebările au primit răspuns.
Am scris pentru că, pur și simplu, în acel moment, am simțit că trebuie.
Și nu regret.
Poate că mesajul meu a deschis o ușă către lucruri pe care nu mă așteptam să le aud. Poate că, într-un fel, intuisem deja că în spatele unor schimbări se ascund povești pe care nu le cunoșteam.
Dar să intuiești ceva și să auzi acel lucru spus cu voce tare sunt două lucruri complet diferite.
Uneori, oamenii nu dispar pentru că nu le mai pasă.
Uneori dispar pentru că nu mai știu cum să rămână.
Uneori se îndepărtează pentru că în ei există un haos pe care nu știu să-l împartă cu nimeni.
Și poate că asta nu schimbă ceea ce au făcut.
Nu șterge absențele.
Nu anulează durerea celui rămas.
Dar poate schimba felul în care alegem să privim.
Astăzi nu mai simt nevoia să judec.
Nici să repar.
Nici să salvez.
Și poate că aici este cea mai mare schimbare din mine.

Am învățat că poți să înțelegi un om fără să te întorci în locul în care te-a rănit.
Poți să-i fii aproape fără să te pierzi din nou.
Poți să întinzi o mână fără să fii obligat să rămâi cu mâna întinsă pentru totdeauna.
Și poți să ierți, chiar dacă nu știi încă exact ce înseamnă iertarea pentru tine.
Nu știu ce va fi de aici înainte.
Nu știu dacă oamenii care s-au îndepărtat se întorc vreodată cu adevărat.
Nu știu dacă unele distanțe pot fi traversate sau dacă unele drumuri se termină pur și simplu acolo unde nu ne-am imaginat.
Dar știu că eu, astăzi, sunt altfel.
Nu mai sunt în furia de acum câteva luni.
Nu mai am nevoie să demonstrez nimic.
Nu mai vreau explicații cu orice preț.
Sunt doar… împăcată. Poate puțin resemnată.
Poate încă tristă, în anumite locuri. Dar împăcată cu mine.
Și poate că asta este lecția ultimelor luni:
că uneori nu primim înapoi omul pe care l-am pierdut.
Primim, în schimb, o versiune a noastră pe care nu am fi cunoscut-o niciodată dacă acel om nu ar fi plecat.
Iar eu cred că am început, în sfârșit, să o cunosc pe a mea.

Duminică

 Duminică. Treburi casnice, gânduri pentru viitor și dorința de a face de toate pentru a-i vedea fericiți pe cei de lângă mine.

Acum lucrez la „proiectul tortului necomestibil”. Sunt într-o perioadă în care bucuriile s-au mutat în lucrurile mărunte și în creațiile pe care le fac pentru dorința sufletului meu. Chiar dacă uneori asta înseamnă ore de nesomn, mai puțin timp pentru odihnă și zile în care timpul pare să nu-mi mai ajungă, rezultatul mă energizează și îmi aduce o satisfacție pe măsură.

Lucram cu drag, liniștită în lumea mea, până am primit un mesaj…

Intenția era simplă: să ies puțin la o gură de aer. Nimic ieșit din comun. Asta până când echipa mămicilor a început să joace fotbal cu piticii. 

A urmat o oră intensă, gălăgioasă, obositoare și atât de frumoasă. O oră plină de râsete, alergare, emoții și momente speciale care mi s-au întipărit în suflet.

Și m-am gândit la copilul meu.

Sper ca și el să fie la fel de entuziasmat de astfel de momente. Sper ca, peste ani, să-și amintească faptul că mama lui, deși părea uneori prea serioasă, prea riguroasă și aproape intangibilă în fața lucrurilor „nebunești”, avea, undeva în spatele acestei rigidități, un suflet de copil.

Un suflet care încă știe să râdă, să alerge, să se murdărească, să se bucure fără motiv și să lase deoparte, măcar pentru o oră, toate grijile lumii.

Poate că, până la urmă, fericirea nu stă în lucrurile mari pe care le construim pentru viitor, ci în momentele mici pe care le trăim astăzi.

Iar uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri este să le arătăm că și noi știm să fim copii. ❤️

A venit toamna.

Picură mărunt, aproape timid, ca și cum cerul nu vrea să deranjeze pe nimeni.

Îmi răsare un zâmbet în colțul gurii și mă uit la pantofii mei roz cum se stropesc. Altădată, poate, m-aș fi ferit de bălți, aș fi grăbit pasul, aș fi încercat să-i păstrez curați.

Astăzi nu.

Astăzi îi las să se ude. Pentru că am așteptat toamna asta. Am așteptat aerul ei rece, mirosul de pământ umed, lumina aceea moale care se așază peste oraș ca o liniște. Am așteptat frunzele care renunță, una câte una, la verde și se transformă în galben, arămiu, roșu, ruginiu.

Merg încet.

Sub pașii mei, frunzele foșnesc. E un sunet pe care îl iubesc. Parcă fiecare pas spune: e în regulă să încetinești.

Privesc covorul colorat de la picioarele mele și, pentru câteva clipe, nu mai simt nevoia să ajung nicăieri.

Și poate că asta îmi place cel mai mult la toamnă.

Nu ne promite începuturi spectaculoase. Nu ne cere să înflorim, să fim mai buni, mai puternici, mai rapizi. Nu ne spune că trebuie să facem mai mult.

Ne arată, pur și simplu, că există frumusețe și în desprindere. Că frunzele nu se agață de crengi atunci când le vine vremea să plece. 

Cad.

Și în căderea lor există o eleganță pe care noi, oamenii, uităm uneori să o învățăm.

Poate că și noi ar trebui să știm când să lăsăm lucrurile să plece.

Un gând. O teamă. Un loc. O versiune mai veche a noastră.Un „trebuie” pe care l-am purtat prea mult.

Toamna mă face să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ținem strâns, deși poate că au venit deja cu tot cu timpul lor de plecare.

Și, privind frunzele de pe asfalt, înțeleg din nou că nu orice sfârșit este o pierdere.

Uneori, este doar o formă de a face loc. Pentru liniște.Pentru noi.Pentru ceea ce urmează.Picură în continuare.

Pantofii mei roz sunt acum plini de stropi, iar eu zâmbesc. Nu mă mai grăbesc. Mă uit la copaci, la frunze, la cerul cenușiu și simt cum ceva din mine se așază. Ca și cum, odată cu toamna, lumea a apăsat încet butonul de „pauză”.

Și poate că exact asta aveam nevoie.

Să merg fără grabă.Să simt frunzele sub picioare.Să ascult ploaia.Să privesc. Să respir.Să-mi amintesc că viața nu se întâmplă doar în zilele însorite.

Uneori, cele mai frumoase momente vin cu cerul gri, cu părul ușor umed și cu pantofii pătați de ploaie.

Uneori, liniștea vine tocmai atunci când nu mai încercăm să o căutăm.

A venit toamna.

Și, odată cu ea, parcă m-am întors puțin la mine.

 

Septembrie...

 E septembrie. Prima zi de toamnă. 🍂

Afară e un aer rece, dar plăcut. Mi-am luat rochița roșie cu buline și defilez printre foșnetul primelor frunze căzute. Ascult muzică în căști și, pentru câteva clipe, simt că mă transpun într-o poveste.

Ador anotimpul acesta… E plin de culoare, de melancolie, de schimbări și, mai ales, de sentimentul acela de „acasă”. De locul în care ne retragem când plouă, când vremea se răcește și ne strângem împreună în jurul mesei să povestim, să gătim sau să ne jucăm. ❤️

Viața de familie este minunată atunci când reușim să ne rupem, măcar din când în când, de dorința cotidiană de a face lucruri care, pentru unii, par importante, dar care poate suporta amânare. Pentru că și amânarea continuă, până la urmă, nu duce nicăieri.

Uneori avem lucruri de făcut, vrem sau nu vrem. Dar, în sufletul nostru, ne-am dori doar să ne petrecem timpul împreună. Să fim acolo. Cu adevărat.

Tocmai ce a trecut vacanța de vară… concediul nostru, pe care l-am petrecut tot în România, dar din care ne-am întors cu sufletele pline de amintiri. 

Mă simt atât de bine atunci când reușim să facem lucruri împreună cu piticii. Să-i surprindem cu un loc inedit, cu o aventură, cu ceva ce nu au mai făcut.

Vara aceasta au mers cu bobul, au escaladat un perete de 9 metri, au fost pe tiroliană și ne-am dus la Destiny Park — un loc pe care l-au îndrăgit, chiar dacă am stat acolo doar câteva ore.

Poate că, până la urmă, nu contează cât durează o experiență, ci cât de mult rămâne din ea în suflet. ✨

Sper ca toamna aceasta să reușim să o colorăm cu momente frumoase. Să surprindem weekendurile, să ne facem timp unii pentru ceilalți și să strângem cât mai multe amintiri.

Și, mai presus de toate, sper să nu-mi pierd zâmbetul pe care îl am astăzi. ❤️

Pentru că uneori, fericirea nu înseamnă să avem mai mult timp.

Înseamnă să alegem să-l petrecem împreună.

.

Some people become memories.

Some become lessons.

And a few become forever. 🤍

Where simple lines speak the deepest feelings

Încerc să nu mă mai doară

Am realizat că, în ultimele luni, vorbesc foarte mult despre dezamăgirea pe care am simțit-o în relația cu unii oameni pe care i-am considerat prieteni.

Aș vrea să pot merge mai departe. Să nu mă mai doară lipsa nimănui. Să nu mă mai simt ca un tricou purtat, folosit și apoi uitat într-un sertar.

Aș vrea să pot accepta că, poate, nu mai însemn nimic pentru nimeni. Că, pur și simplu, am fost acolo pentru ei atunci când aveau un loc liber. Iar acum, că acel loc s-a umplut, eu am devenit în plus.

Doare. Și încă vărs lacrimi. Lacrimi de dor, de neputință și, poate, de toate lucrurile pe care nu le pot schimba.

Mă gândesc la cum eu am reușit să-mi gestionez timpul. Cum am găsit mereu un loc pentru ei, chiar și atunci când viața mea era aglomerată. Cum, într-un fel sau altul, au încăput în zilele mele, în gândurile mele, în viața mea.

Și poate cel mai tare doare tocmai diferența asta.

Faptul că pentru mine au fost importanți, iar eu am ajuns să mă întreb dacă, pentru ei, am fost vreodată la fel de importantă.

Poate că trebuie să învăț să nu mai caut explicații acolo unde nu mai există răspunsuri. Să accept că unele relații se termină fără un motiv pe care să-l putem înțelege. Și că uneori oamenii pleacă nu pentru că noi am fost mai puțin buni, ci pentru că drumurile lor s-au schimbat.

Eu încă învăț să nu mă mai simt „în plus”.

Să înțeleg că valoarea mea nu scade doar pentru că cineva nu mai are loc pentru mine în viața lui.

Și, mai ales, să învăț să merg mai departe fără să mă mai întreb, în fiecare zi, de ce nu am fost suficientă.

.Gânduri

Uneori am senzația că aș putea să dispar pentru câteva zile și lumea ar continua să meargă la fel.

Nu spun asta pentru că vreau să plec. Cred că, de fapt, spun asta pentru că uneori mi-aș dori să simt că lipsa mea ar conta. Că cineva ar observa liniștea. Că cineva s-ar întreba unde sunt. Că ar exista un om care să-mi scrie fără un motiv anume și să-mi spună: „Hei, ești bine?”

Astăzi nu m-am simțit bine.

Și, dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut avea nevoie, cred că cel mai mult mi-am dorit niște cuvinte simple.

„O să treacă.”

„Mai e puțin.”

„Sunt aici.”

Poate că uneori nu avem nevoie de soluții. Nu avem nevoie să ni se explice de ce ne simțim așa sau ce trebuie să facem ca să ne fie mai bine. Uneori avem nevoie doar de cineva care să stea puțin lângă noi, chiar și printr-un mesaj, și să ne amintească faptul că starea de azi nu va fi pentru totdeauna.

În sufletul meu mi-e dor de oameni.

Mi-e dor de conversații care nu se termină după două replici. Mi-e dor de cuvinte spuse la timp. De „cum ești?” întrebat cu adevărat. De oamenii care simt când răspunsul „sunt bine” înseamnă, de fapt, „nu prea sunt”.

Poate că asta e partea pe care nu o vede nimeni.

Cât de mult încerc, uneori, să par puternică.

Îmi văd de lucruri. Zâmbesc. Răspund. Mă ridic. Fac ce trebuie făcut. Și, din afară, probabil că pare că sunt bine.

Dar puterea nu înseamnă că nu obosesc.

Nu înseamnă că nu mi se face dor.

Nu înseamnă că nu am și eu zile în care aș vrea să mă așez lângă cineva și să nu mai fiu nevoită să spun nimic.

Doar să fiu ținută puțin de mână...