Suflet de mamă

 Afară plouă mărunt. E frig, iar vântul bate parcă în același ritm cu gândurile mele. Sunt zile în care simt că totul în jurul meu se clatină, iar echilibrul pe care îl credeam stabil dispare dintr-o dată.

Am ajuns la spital două zile la rând. Un virus încăpățânat care nu pare să vrea să plece. O privesc și simt cum mă doare fiecare clipă în care nu pot face mai mult. Sunt acolo, lângă ea, o țin de mână, o mângâi, îi vorbesc… dar în sufletul meu e o luptă continuă între dorința de a o proteja și neputința de a-i lua durerea.

Cred că nu există gând mai greu pentru o mamă decât acesta: „Aș da orice să simt eu în locul ei.” Și nu e doar un gând spus în treacăt. E real. E profund. E tot ce simți atunci când copilul tău suferă.

În tot acest timp, o parte din mine rămâne și acasă, la celălalt copil al meu. Încerc să fiu întreagă pentru amândoi, dar uneori simt că mă împart în două și tot nu e suficient. Vinovăția se strecoară ușor – că nu sunt suficient de prezentă, că nu pot oferi la fel, că nu pot ține totul în echilibru.

Iar în liniștea apăsătoare a salonului de spital, mi-e dor de viața noastră de zi cu zi. De momentele în care fetița mea alerga prin casă, scormonea prin lucruri, lăsa foi pe masă pe care eu le strângeam mecanic. Atunci păreau lucruri mărunte. Acum mi se par totul.

Boala copilului tău schimbă perspectiva. Dintr-o dată, nu mai contează nimic altceva. Nu mai există liste de făcut, planuri sau griji obișnuite. Există doar dorința aceea simplă și uriașă: să fie bine.

Și totuși, undeva, în mijlocul acestei furtuni, încerc să păstrez o fărâmă de speranță. Pentru că știu că este pe mâini bune. Pentru că știu că luptă. Pentru că, de cele mai multe ori, astfel de episoade trec… chiar dacă atunci când le trăiești par nesfârșite.

Învăț să mă agăț de lucrurile mici – o clipă în care pare mai bine, un zâmbet slab, o noapte puțin mai liniștită. Învăț să am răbdare, chiar și atunci când sufletul meu ar vrea să grăbească timpul.

Scriu aceste rânduri ca mamă. Obosită, speriată, dar prezentă. Ca mamă care ar da orice să-și vadă copilul sănătos. Ca mamă care încearcă, zi de zi, să fie puternică pentru doi copii, chiar și atunci când în interior simte că se destramă.

Și poate că, într-o zi nu foarte îndepărtată, ploaia se va opri. Iar în casa noastră va fi din nou gălăgie, râsete, pași grăbiți și foi împrăștiate pe masă.

Și atunci voi ști că am trecut și peste asta.