Gânduri

 Uneori mă întreb ce se întâmplă în sufletul unui om atunci când aude, simplu, „ești o femeie frumoasă” de la cineva drag.

Nu e doar un compliment. E o oglindă care se aprinde brusc și îți arată ceva ce, poate, în propria ta viață nu mai simți că primești.

Și apare un sentiment ciudat… un amestec de căldură și durere.

Pentru că, în timp ce alți oameni te privesc și văd frumusețea ta — uneori exact acea frumusețe pe care o porți în tine de ani de zile — te întrebi de ce, acasă, în cel mai apropiat loc al inimii tale, nu mai ești privită la fel.

Și începi să te întrebi lucruri pe care nu ți-ai dori să le gândești niciodată:
„Oare nu mai sunt văzută?”
„Oare am devenit atât de obișnuită încât nu mai contez?”
„Oare pentru omul de lângă mine mai sunt o femeie… sau doar cineva care există acolo, în fundal, ca o piesă de mobilier?”

Nu sunt întrebări ușoare. Și nici nu vin din neant. Vin din tăceri, din priviri care nu se mai întâlnesc, din gesturi care s-au rărit.

Dar poate că, dincolo de durerea asta, există și o altă întrebare mai importantă:
Cât din felul în care mă văd eu depinde de cum sunt privită de ceilalți?

Poate că uneori nu e despre a nu mai fi văzută, ci despre a nu mai reuși să ne vedem unii pe alții prin straturile de rutină, oboseală și obișnuință.

Și totuși… dorul de a fi remarcată, apreciată, văzută cu adevărat — rămâne unul dintre cele mai umane lucruri.

Pentru că, la final, fiecare dintre noi are nevoie de acel „te văd” spus sincer. Nu doar auzit din când în când de la străini, ci simțit acasă.