Sfarsit de vara

De multe ori am remarcat ca vremea de afara reuseste sa imi atinga radacinile sentimentelor.
Niciodata nu mi-a placut sa fie o vreme urata afara ... mi-a displacut mai ales atunci cand raceala imi dadea tarcoale;
Dar cum nu se intampla mereu asa cum ne dorim noi, astazi este invers proportional fata de tot ceea ce imi place mie la sfarsitul verii.
Soarele se joaca "cashe-cashe" printre nori. Vantul sufla rece. O stare de molesala este trimisa pe Pamant de catre picaturile de ploaie ce tocmai au inceput sa isi faca aparitia.
Ma doare ingrozitor capul, gandurile imi sunt amestecate, frigul imi trece prin oase ca metroul intre stratii, iar energia mea este la un nivel foarte scazut.
Am incercat sa ignor toate lucrurile ce nu imi plac. Sa nu bag in seama momentele in care unii vor cu orice pret sa imi strice buna-dispozitie, sa fac imposibilul sa fie posibil.
Intr-o oarecare masura am reusit, doar ca raceala este mai puternica decat mine.
Recunosc ca am de gand sa pun aceasta stare pe fuga, caci o sa iau cele mai puternice pastile - vreau sa scap de toata nebunia ce a pus stapanire pe mine in numai cateva ore. P.s am intrat in posesia biletelor de meci pentru maine. Dar cum imi place vorba :"dar din dar se face Rai", am oferit biletele unor persoane care stiu ca s-ar bucura sa priveasca un meci de acest gen.
In schimb eu... nu as face altceva decat sa ma uit plictisita cum mingea fuge de la un jucator la altul.

Ascult: Jack's Mannequin - The Mixed Tape

Ganduri de luni

Pe obraz mi se rastogolesc siroaie de lcrimi. Plang ca un copil ce-si doreste cu ardoare o imbratisare dupa ce a fost certat de parinti.
Eu tanjesc dupa un suflet cald si bland; O persoana care sa ma priveasca in ochi si sa stie ce simt sau ce ma doare.
Cunosc presoana potrivita, doar ca este momentan ascunsa intr-un spatiu si intr-un timp ce nu coincid cu al meu.
Se spune ca "ochii care nu se vad se uita", eu vreau sa schimb proverbul cu o realitate rupta din viata mea : "ochii care nu se vad lacrimeaza de dor".
Iubirea este minunata, dar are si parti apasatoare si dureroase. Un singur lucru bun gasesc dupa o astfel de perioada : "revederea este dulce".

Astazi strada inimii mele a fost atinsa de razele soarelui. O veste a reusit sa imi aduca zambetul pe chip. Ciudat de placut este faptul ca a iesit si soarele in adevarat sens al cuvantului.
Ma simt mult mai bine.
Acum nu-mi ramane decat sa astept indeplinirea dorintelor ... atat aceasta sentimentala cat si "marea dorinta".
Nu am incetat nici o clipa sa sper ca o sa vina ziua cea mare. Ziua in care o sa fiu mandra de mine si o sa trec cu vederea peste toate clipele de asteptare.
Poate ca sunt momente in care sunt mai putin entuziasmata de viitor, dar imediat imi revin multe lucruri in minte si stiu ca totul are legatura in viata. Chiar si durerea are scopul ei in viata.

Incantata

Ieri m-am hotarat sa vorbesc cu o fosta colega de generala cu care am pastrat o legatura ciudata. Cand ne intalnim, vorbim mult... dar in rest nu corespondam prin alte moduri.
In perioada in care eram in gimnaziu am fost cele mai bune prietene. Imparteam totul, iar timpul nostru zbura intr-un mod placut. Cu siguranta mica diferenta dintre a facut ca drumurile noastre sa se desparta intr-un mod brusc.
Mult timp mi-am dorit sa reiau legatura si sa fac ca totul sa fie ca in trecut, dar am lasat totul sa decurga asa cum vroia destinul.
Viata a facut ca in ultima perioada sa ne reintalnim intr-un mod excesiv ... cu gandul la toate clipele frumoase, m-am gandit ca ar fi minunat sa organizez o intalnire cu fostii colegi din genelara - sa facem o bucurie doamnei invatatoare, cat si dirigintei.
Am inceput astazi cautarile de colegi, iar in numai cateva minute am primit patru raspunsuri pozitive.
Sper ca totul sa fie asa cum imi propun. Sunt mandra de ideea pe care am avut-o si sper ca totul sa se termine cu gasirea a cati mai multi colegi.
Recunosc ca sunt cativa cu care nu am pastrat legatura din motive banale... despre altii nu am mai auzit nimic, iar multi dintre ei sunt ca niste umbre pe acest Pamant - apar doar la zile de sarbatoare.
Nu-i nimic, toate aceste piedici face cautarea mai palpitanta si descoperitatea mai interesanta.

Sunt curioasa cum o sa reactioneze doamnele profesoare la vederea noastra.
Oare isi mai amintesc de elevii ce in urma cu mult timp au pasit timizi in curtea scolii?

Cateva ganduri despre sentimente

Iubirea, un sentiment despre care au curs litrii de cerneala si s-a scris in nenumarate randuri despre simptomele, efectele si cauzele acestui sentiment deosebit.
Din pacare exista si persoane care nu se indragostesc... poate suna bizar, dar adevarul este dur. Din cauza unor dereglari a glandei pituitare - nu se mai dezvolta sentimentul de atasament si implicit nu ei simt fiorii dragostei.

O fraza pe care am citit-o in urma cu mult timp mi-a ramas intiparita in minte si imi place adesea sa o folosesc. Se spunea ca indragostitii sunt "toxicomani in legalitate, inselati de propria judecata".
Nu stiu daca ma numar printre ei, caci tind sa cred ca eu inca nu mi-am pierdut ratiunea ... desi a trecut mai bine de un an de la prima imbratisare simt ca sunt la fel de atrasa de EL, dar cu toate acestea nu ma comport asemeni personajelor din romane; Viata mea este mult mai linistita si mai asezata.
Se mai spune ca "dragostea adevarata dureaza 3 ani"... personal consider ca ea o sa dureze atat timp cat focul este mereu alimentat, desigur evitandu-se certurile si folosind "condimente" necesare ca relatia sa fie mereu activa. Caci monotonia este boala lunga si sigura.

Sufletul meu este plin de lucruri frumoase. Si cred cu tarie ca acest lucru se vede pe chipul meu zambicios. Am renuntat de ceva vreme sa le arat celor din jur ceea ce ma demoralizeaza sau alte intamplari ce imi strica buna dispozitie. Cred cu tarie ca acesta este pimul pas pentru a ma face pe mine insami sa fiu mai vesela...
Daca nu ma gandesc intens la lucruri urate, daca nu vorbesc despre ele, daca incerc mereu sa pun binele in fata fiecarei propozitii cred ca o sa reusesc intr-o zi sa fiu zambitoare ca soarele.
Cu siguranta mi-ar placea sa radiez de fericire si sa nu existe clipe in care sa imi impun o stare anume, numai pentru a nu pica in stari demoralizante.

Saptamana aceasta am purtat cateva discutii cu un amic ce a fost foarte indragostit - pot sa spun obsesiv de indragostit de fosta lui iubita - el sustinea ca frumusetea fetei venea din caracter.
Si ca adesea a intalnit fete dragute fizic, dar posomorate - lucru ce le facea sa devina foarte urate; Imi amintesc ca am mai povestit de un alt cunoscut care spunea ca este "un urat cu suflet bun" si adevarul este ca isi invingea complexele intr-un mod minunat.

Pentru celti marul era simbolul iubirii, pentru ca rezista mult.

Sunt insarcinata!

Astazi am aflat acest lucru... pare sa fie mai greu decat imi imaginam;
Sarcina mea este putin mai diferita. Dar mi-am propus sa o duc la bun sfarsit, caci aceasta imi este "datoria".
Poate ca pana acum am vorbit cu dublu inteles, dar... ma gandesc ca trebuie sa vorbesc cat mai concis, sa fiu pe intelesul tuturor.
Nu vreau ca anumite cuvinte sa prinda o conotatie prea serioasa si deloc adevarata. Asa ca revin la idee.
Sarcina mea este de a vorbi despre "manipulare".
Poate ca pare ciudat ceea ce am spus la incept, referitor la faptul ca: “astazi am aflat acest lucru”... vreau sa ma explic inainte sa intru intr-o discutie interminabila; Ideea mi-a venit de dimineata in timp ce ma gandeam la multe intamplari ce s-au petrecut in decursul a numai cateva luni, iar eu le-am aflat intr-un timp cat se poate de scurt ... asa ca mi-am zis ca trebuie sa cer parerea oamenilor ce citesc aceste randuri.

Din ceea ce am auzit pana acum, in mica mea experienta de viata pe aceasta micuta planeta caniculara – am inteles ca multi oameni tind sa creada ca persoanele de genul feminin au o calitate de care profita in cel mai murdar fel.
Pot sa spun ca descrierile tuturor indicilor pe care le-am ascultat despre aceasta manipulare au inceput sa imi bantuie serios gandurile.
Ma gandesc cum poate o astfel de persoana sa reusasca tot ceea ce-si doreste folosind o tehnica simpla, dar totusi grea pentru anumite persoane – printre care ma numar si eu.
Nu inteleg cum fac sa se pisiceasca, lingusaca sau pur si simplu sa clipeasca din ochi iar ‘victima X’ sa le cada la picioare ... mai ceva ca o papusa voodu.
Poate ca intr-o mica masura este interesant la inceput sa obtii ceea ce iti doresti intr-o maniera simpla. Dar cu timpul cred ca devine o joaca plictisitoare.
Oare cum e cand te trezesti si iti dai seama ca persoanele de langa tine nu pot sa ia nici o decizie daca tu nu le impui ce sa faca sau ce sa zica...
Tind sa cred ca nu este tocmai placut sa manipulezi. Uneori cred ca se intampla acest lucru din inconstienta, sau poate pentru faptul ca vrei sa iti demonstrezi tie cat de “puternica” esti.
Am vorbit la genul feminin, asta pentru ca se presupune ca femeia este manipulatoare - adevarul este ca eu am intalnit si cativa barbati care stiu sa isi faca jocul asa cum isi planifica in minte... nu imi place sa generalizez.
Probabil este o calitate de care doar cativa oameni dispun... unii stiu sa o foloseasca discret, altii mult prea vulgar...

Oare cine credeti ca manipuleaza mai bine ... femeia sau barbatul?

Revenind la sclipirea ce m-a facut sa deschis acest subiect... mi se pare amuzant de trist cum ‘victima X’ e asa orbita de vraja cu care ‘Persoana manipulatoare’ isi indeplineste poftele.
Din exterior este asa de vizibil... dar niciodata nu avem de unde sa stim ce se intampla in interiorul ‘cercului vicios’. Poate ca nu este nici un joc de-a soarecele si pisica si totul este o exagerare a ochilor ce privesc fara sa cunoasca detalii... sau poate ca am dreptate cand spun ca este o calitate-defect pe care doar cativa o folosesc in scopuri personale.

Aptitudini

In copilarie imi doream sa am o aptitudine artistica ... orice: sa cant la pian, sa dansez, sa desenez, sa fac gimnastica sau orice altceva.
Dar se pare ca "natura" nu a fost darnica cu mine. Nu am fost inzestrata cu nici un fel de talent.
Am trecut de la cursuri de croitorie, la judo, dansuri moderne si intr-un final am fost inscrisa in corul liceului - chiar daca nu ma ragaseam in nici unul dintre aceste locuri.
Recunosc ca fiecare perioada a insemnat ceva aparte pentru mine; Atat pentru ca am cunoscut oameni noi, am invatat lucruri interesante... dar cat si pentru faptul ca fiecare inceput speram sa fie ceea ce imi doream - chiar daca intr-o masura mica se realiza.

Asa cum spune si axioma "dragoste cu forta nu se poate", ceva similar se poate spune ca este si cu aptitudinile. Degeaba aspir catre anumite activitati, daca nu ma regasesc, nu am acel ceva care sa ma faca sa fiu buna in acel sport sau in respectiva activitate.

Pot sa spun ca de aproximativ doi ani merg pe deviza "Miscarea inseamna viata" am incercat sa iau masuri radicale in aceasta privinta.

Am gasit o pasiune care sa implice putin efort, ceea ce imi doream pentru a impusca doi iepuri dintr-o lovitura.

Sportul este raspunsul. De foarte mult timp folosesc bicicleta medicinala pentru a face cateva zeci de minute de "efort". Mersul pe jos este la ordinea zilei pentru mine, m-as plimba de dimineata pana seara fara sa folosesc vre-un mijloc de transport in comun.
Abdomenele fac parte din viata mea, nu le execut seara de seara dar nu trece mult timp fara sa fac cate-o serie de 200 de astfel de exercitii.
Mult timp am visat sa invat sa merg pe role, sa ma plimb ... dar adevarul m-a lovit brusc. Imi este teama de o alta incercare.

Bicicleta este preferata mea, seara pe racoare ies la plimbare. Prind apusul soarelui - un peisaj minunat. Racoarea serii ma imbratiseaza si, in acelasi timp fac efortul de care corpul are nevoie pentru a se mentine.

Timpul mi-a aratat ca am cateva aptitudini artistice...putin mai banale, dar multumitoare pentru mine, caci ma lasasem prada gandurilor ca totul este pierdut in cazul meu.
Acum pot sa spun ca ador croitoria,confectionarea diverselor obiecte si ador tot ceea ce tine de literatura. Poate ca nu sunt tocmai niste aptitudini, dar pentru mine reprezinta acel ceva, care ma face sa vad ca sunt buna la ceva.

Ganduri re-editate

Prietenia este asemeni unui lant fara sfarsit.
Poti sa pierzi o za, dar mereu exista posibilitatea sa o repari sau mai este o alternativa de care nu sunt tocmai incantata, insa tin sa o precizez pentru cei ce vor sa depaseasca mai usor clipa - sa inlocuiasca aceea za lipsa, astfel incat sa se creze podul de a trece peste "prapastie".
Ieri am avut o stare de spirit mai putin placuta... intr-un fel sau altul pot sa spun ca am simtit cum o piesa din acest lant imi fuge de sub picioare. Poate ca aceasta nu se mai afla de foarte mult timp la locul potrivit, dar eu am trait cu imaginatia la o intensitate maxima - imi doream sa cred ca totul este bine asa cum decurg lucrurile, dar amintirile napadesc sufletul si nu-l lasa sa mai respire incredere.
Nu trebuia sa generalizez in ceea ce am spus in postarea precedenta. M-am gandit mult la tot ceea ce am scris si mi-am dat seama ca poate am jignit pe cineva, iar daca am facut acest lucru cu siguranta nu a fost intr-un mod voit. Nu imi doresc sa se simta cineva lezat de gandurile mele.

Eu, un suflet de la Etajul3 traiesc viata visand lucruri marete, greu de indeplinit... din cand in cand ma trezesc la realitate si privind in stranga si in dreapta nu-mi gasesc"nimicul pierdut"

Viitorul suna...

Astazi am fost cuprinsa de o stare de melancolie ... sentiment ce mi-a fost si mai tare amplificat in timp ce vorbeam cu o amica despre gandurile ce o framanta;
Am reflectat cu teama la un posibil viitor. O vorba spunea ca "viitorul suna bine" - nu stiu ce sa cred, uneori parca tot universul conspira impotriva noastra ... ni se expun in fata doar lucrurile negative si urate.
Da, stiu ... optimismul trebuie sa iasa la iveala din fiecare suflet. Sa curatam strazile inimii de murdaria provocata de ceilalti si sa ne bucuram doar de florile pe care ni le cultivam.
Imi place sa cred ca totul pleaca din creier. Daca ne dorim cu adevarat sa vedem doar lucrurile frumoase - putem. Dar trebuie sa gasim otrava potrivita pentru a elimina tot ceea ce ne deranjeaza.
Nu putem sa traim pe cont propriu. Asa cum am mai spus, viata fara prieteni este grea, dar nu imposibil de trait ... dar viata fara cineva alaturi este mult prea dureroasa.
Sa te trezesti in fiecare dimineata gandindu-te ca nimeni nu se gandeste cum te simti, ce planuri ai, ce sentimente nutresti ... si chiar sa nu ai cui sa impartasesti toate lucrurile frumoase pe care un suflet ce iubeste le emana. Poate ca aceste "detalii" le puteai impartii cu un prieten, dar personal am impresia ca jumatatea sufletului intelege de mii de ori mai bine ceea ce simti fata de un prieten...
Poate ca problema este la mine, pentru ca nu am gasit prietenul/prietena care sa ma ia de brat si sa ma zguduie atunci cand gresesc ... de multe ori aud in jurul meu "totul o sa fie bine".
Cu siguranta sunt si exceptii de oameni cu care pot sa vorbesc vrute si nevrute, dar ceva ma indeparteaza de conceptul de "prieten"... poate ca scuze se gasesc nenumarate, dar adevarul este invizibil ...
Astazi sunt straina de tot ceea ce ma inconjoara. Imi lipsesc multe momente. Chiar daca am incercat sa le aduc la viata, simt ca nu mai depinde doar de mine ca totul sa fie ca inainte.

Viitorul - un fenomen despre care nu pot sa vorbesc mult. Cert este ca o sa imi pastrez oamenii dragi alaturi, chiar daca nu sunt ei multi la numar.
Si tin sa mentionez ca am amici si amice care inseamna mult pentru mine...chiar daca nu ii numesc "prieteni sau prietene" pot sa se considere intr-un loc fruntas in sufletul meu;
Mi-am dat seama ca ranesc prin afirmatia mea "nu am cunoscut prietenia" ... cand spun asta ma refer la nebunia aceea din filme: Mesaje de incurajari, iesiri fugare, vacante pline de momente minunate si alte mici detalii.
Stiu ca nici eu nu sunt genul de persoana care sa fiu considerata de cineva "prietena cea mai buna" poate ca nici macar nu sunt "prietena cuiva" ... dar sunt amica unor persoane minunate cu care imi petrec timp comunicand, exprimand pareri si chiar impartind momente grele din viata noastra de adolescenti.

Recunosc ca viata fara EL ar fi ca ziua fara haine. Totul mi s-ar parea gol ...
Totul este anost fara iubire;
Viitorul suna, sa-i deschida cineva!

Happiness

Ce frumoasa este dimineata cand ma trezesc zambind, gandindu-ma la intamplarile din visul pe care tocmai l-am sfarsit. Adesea imi doresc sa mai atipesc, sa gasesc continuarea visului si sa ma trezesc doar atunci cand actiunea si detaliile se pierd intr-o lume nedorita de mine. Adevarul este ca niciodata nu mi s-a intamplat ca dupa ce am intrerupt un vis, sa-l pot relua.
Cred ca sunt multe persoane ce au fost trezite exact atunci cand actiunea era mai palpitanta... oare ce semnificatie are acest lucru? Mi se pare bizar ca sa ni se intample in mod constant acest lucru.
Pentru mine astazi este o zi vesela si plina de energie pozitiva. Ma uit in oglinda si nu ma recunosc ... parca a trecut mult timp de cand nu mi-am mai vazut zambestul acesta "suspect" pe chip. Ochii imi emana fericire... cred ca as putea sa molipsesc cu fericirea pe care o radiez.
Se spune ca "luni nici iarba nu creste", eu vreau sa imi demonstrez contrariul - imi doresc sa realizez niste lucruri migaloase dar cu un aspect placut.
Cand o sa "ma fac mare" imi doresc sa imi deschid o cofetarie, un atelier de croitorie sau poate chiar un magazin de lucruri handmade. Mi-ar placea foarte mult sa am macar unul dintre acestre trei lucruri pe care le-am enumerat mai devreme. Poate ca nu pare greu realizabil, dar nu vreau sa fac acest lucru doar pentru a imi satisface dorinta... ci as vrea o afacere serioasa.
Poate ca nici ideea de a avea o librarie sau o biblioteca nu este rea, dar nu imi surad la fel de mult ca celelalte;
In mintea mea este o lupta continua...sunt o nehotarata incurabila.
Timpul trece si eu nu reusesc sa ma gandesc la lucruri importante pentru viitorul meu. Ma simt nepregatita, dar cu toate astea constransa de situatie...

A venit, a venit...

22. Inca un motiv in plus sa fiu vesela. Mi-am dorit,dar nu mi-am imaginat niciodata ca o sa ajung aici. Ma simt implinita din multe puncte de vedere;
Am reusit sa imi stapanesc lacrimile de bucurie si sa ma comport adecvat situatiei - cu multa bucurie.
Intreg drumul am incercat sa imi imaginez multitudinea de posibilitati a schimburilor de priviri din aceasta zi... dar trebuie sa recunosc ca atat eu, cat si EL am actionat cu totul diferit fata de ceea ce imi trecuse mie prin minte. "Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ"
Mi-a lipsit enorm. Incepuse sa imi fie dor sa fiu chiar si cicalita... nu mai spun de toate lucrurile bune care le simteam intr-un trecut indepartat.
Am alergat spre bratele lui care pareau sa fie acolo asteptandu-ma de foarte mult timp. L-am strans puternic si nu-mi venea sa cred ca tot ceea ce simt este real. Simteam cum un fior trece prin intreg corpul meu. Ceva similar am mai simtit la una dintre primele intalniri ce a avut loc in acelasi loc, imi amintesc cum ma luase in brate iar eu parca pluteam intr-o alta lume. Acum tind sa cred ca acesta este fiorul dragostei. Emotia ce ne bantuie trupul pentru a ne dori mereu mai mult.
Nu stiu daca pentru faptul ca am fost cuminte in tot acest timp sau pentru un alt motiv, EL mi-a daruit o multitudine de cadouri printre care si o minunata pereche de cercei handmade.
Eu consider un gest romantic ca un baiat sa aibe taria de caracter sa cumpere diverse lucruri pentru jumatatea sa. Nu ii inteleg pe baietii carora le este rusine sa ceara la magazin anumite produse doar pentru ca sunt "lucruri de fete". Ii sfatuiesc pe acesti baieti sa se gandeasca la felul in care o fata ii va privii si mai ales la cat de mult o sa o impresioneze pe cea caruia ii daruieste cadoul.

A fost o zi plina pentru mine. O sa adorm asemeni unui prunc zambind - gandindu-ma la toate momentele frumoase, analizand detaliile pe care le-am studiat cu atentie, ascultand bataile inimii gandindu-ma la EL si intr-un final o sa ma trezesc cu acelasi zambet straniu pe chip

He's coming

A trecut una dintre saptamanile de care mi-a fost realmente teama. Uneori ma intreb de ce anume am avut aceasta teama... ce mi-a transmis aceasta stare si cum am scapat de toate acestea?

Poate ca ar trebui sa ma multumesc cu expresia "totul este bine cand se termina cu bine", dar eu nu sunt genul de persoana care sa se multumeasca cu lucruri cazute din cer sau cu rezultate trecatoare... mi-am facut o obisnuinta de a fi sceptica si banuitoare in cele mai multe situatii.

Pentru mine un lucru nu vine fara o anume urmare sau fara un scop bine-determinat.

Una dintre urmarile vizibile este ca sunt nerabdatoare sa simt cum timpul trece - totul pana in clipa in care o sa radiez de fericire, iar inima nu o sa mai incapa in piept de bucurie. Deja am inceput sa simt fluturasi in stomac.

Ma simt incapabila sa descriu starea ce ma cuprinde cand ma gandesc la minunatele momente ce urmeaza sa se petreaca in curand.

As putea spune ca sunt asemeni unui copil ce il asteapta pe Mos Craciun sa vina... mai exact sunt in ajunul Craciunului.

Nu am cerut multe cadouri, ci unul singur care sa vina cu toate dotarile: imbratisari, sarutari, rasfat si zambete.

Acum tot ce as putea sa spun despre acest subiect ar fi doar lucruri pe care mi le doresc eu. Nu se intampla mereu ca dorinta mea sa fie lege destinului. Cu siguranta maine o sa revin cu ganduri proaspete, cu bateriile incarcate de iubire si cu o bucata mare din veselia pamanteasca.

Mi-am dat seama ca tot ceea ce simt eu este iubire adevarata; Tot ceea ce traiesc zi de zi nu are legatura cu monotonia cotidiana sau cu obisnuita, ci este un sentiment pur despre care mi-a fost greu sa vorbesc... pentru ca nu stiam exact cum sa il numesc.

Nu imi este teama sa spun ca IL IUBESC.

Iar timpul meu fara EL trece greu, haotic si apasator.

Sondaj eşuat

Daca as fi avut multi vizitatori pe blog, as fi pus intrebarea "Cum considerati ca trebuie sa arate o fata pentru a va face sa intorceti capul dupa ea? ". Dar cum stiu ca acest spatiu este strabatut doar de cateva persoane, care de cele mai multe ori nu isi exprima nici o parere... o sa renunt la ideea de a face un sondaj.

Intr-o postare precedenta am povestit despre una dintre obsesile ce nu-mi dau pace. Atunci spuneam ca am renuntat sa mai duc lupta cu kilogramele ... Doamne ce ciudat suna, cei care nu ma cunosc or sa isi faca o impresie despre mine ca sunt cel putin rotofeie, dar adevarul este departe de acest cuvant;
Cei din jurul meu imi spun ca nu am probleme cu kilogramele, in schimb eu consider ca daca eram un pic mai subtirica m-as fi simtit cu adevarat bine in pielea mea.
Poate ca intrebati de ce nu am dat jos cele ceteva kilograme despre care vorbesc… chiar daca nu mai sunt decat 2 kilograme in plus, recunosc ca zona cu probleme nu vrea sa se lasa conturata.
Acum sa spun de ce am readus in discutie acest subiect.
Aseara in timp ce vizionam o emisiune la televizor am auzit un domn celebru, burlac pe deasupra spunand : "Trebuie sa investesc in femeia de langa mine, pentru ca ea reprezinta eticheta mea."
In mintea mea aceasta fraza a sunat foarte urat. Imi da impresia ca aseamana persoana care ii este jumatate cu o masina pe care poate sa o "upgradeze".

In urma cu ceva timp discutam cu niste amici despre cum ar trebui sa arate o fata pentru a le atrage privirea.
Nu pot sa fac o generalizare a tuturor detalilor pe care le-am auzit, dar in mare parte ideea era ca prefera femeile cu forme; Ei privesc fetele cu alti ochi fata ce ceea ce vedem noi persoanele de genul feminin.
Cred ca sunt multe domnisoare, printre care si eu... care dorim sa aratam mai slabute.
Din cate am inteles baietilor nu le plac manechinele caci sunt "forme fara fond" ... dar cu toate acestea sunt multe fete care lupta sa ajunga asemeni lor.
Eu nu vreau sa ajung sa imi gasesc haine cu greu si atunci cand le gasesc sa stea pe mine asemeni hainelor pe masa de calcat, doar vreau sa modelez putin ansamblul acesta care se numeste corp.
Stiu parerea celor apropiati: "Ai o problema grava" , "Ai niste pitici care se joaca rau cu mintea ta", "Las-o domne ca nu e intreaga la minte...", "Schimba-ti oglinda, caci sigur nu este buna!".
Ideea este ca mereu am avut un complex din acest punct de vedere, caci majoritatea fetelor cu care m-am inteles eu bine au fost si unele inca sunt slabute. Pe langa ele mereu am simtit ca sunt mai "mare". In mintea mea diferenta este vizibila ... asa cum pe un material alb se vede cu usurinta o pata.

Timpul trece ireversibil

Timpul trece ireversibil; Chiar daca sunt momente in care ne dorim sa dam timpul inapoi, sa nu repetam o anumita gresala, sa nu spunem cuvantul cu pricina, sa nu punem intrebarea x sau pur si simplu sa nu facem ceva anume... trebuie sa ne trezim la realitate: timpul nu-l putem intoarce!
O anxioma spune "Mai bine sa previi decat sa tratezi" - adevar graieste, dar de cate ori ni se intampla sa luam in seama aceste vorbe inainte de a actiona in diverse situatii?
Din proprie experienta spun ca desi sunt constienta de anumite greseli sau de repercusiunile pe care le are x moment din viata mea, merg cu capul inainte si ma lovesc de tot ce imi sta in cale. Chiar daca de felul meu sunt o persoana care tac si inghit atunci cand ceva nu imi convine, nici aceasta nu este o solutie tocmai potrivita... pentru ca exista tot felul de motive pentru care ar fi trebuit sa imi exprim parerea sau gandurile pe care le nutream. Dar daca nu pot, ce-i de facut?

Astazi am simtit cum timpul a fugit de sub picioarele mele, sentimentele au batut la usa inimii mele si m-au intrebat de EL... ce puteam sa fac?
Sincer, as fi vrut sa ii scriu un mesaj - sa ii povestesc despre ceea ce simt, tot ce am trait in lipsa lui si chiar sa ii explic durerea pe care mi-o provoaca dorul pentru El. Dar, nu stiu cum ar fi fost interpretat un asemenea gest. Chiar daca ma cunoaste mai mult decat am vrut eu sa ma las cunoscuta la inceput, mi-ar placea sa nu ma creada o persoana slaba...
Am incercat sa ii arat ca sunt puternica. Ca stiu sa imi port singura de grija. Ca nu o sa plang in lipsa lui... Dar trebuie sa recunosc ca nu am reusit sa indeplinesc nici unul dintre aceste criterii.
Un cantec spunea ceva de genul: "am nimic fara tine si tot ce-i mai frumos in viata mea - e doar din vina ta" .
Nu pot decat sa iti multumesc pentru toate clipele frumoase pe care le-am trait, pentru toate sentimentele de iubire pe care le-am invatat cu ajutorul tau, pentru toate momentele in care m-ai facut sa ma simt unica persoana de pe acest Pamant, pentu ca m-ai lasat sa te descopar, pentru ca m-ai suportat in tot acest timp, pentru ca ma rasfeti, pentru ca inima mea bate numai pentru tine...
Timpul este ireversibil - spuneam la inceputul acestei postari, in ceea ce priveste capitolul "Povestea mea de iubire" chiar daca timpul mi-ar fi dat posibilitatea ca de doua-trei ori sa ma intorc in trecut si sa fac cateva modificari, nu as fi umblat la nici o secunda din aceasta poveste.
Am mai spus de cateva ori, ca nu a fost totul minunat de la inceput, nu au dainuit mereu culorile pastelate si nici nu curge mereu mierea ... dar asa cum am putut, am incercat de fiecare data cand situatia se tensiona sa gasim calea de mijloc;
Cred ca aceasta este cheia succesului nostru. Pentru mine personal este o realizare, niciodata nu as fi crezut ca exista baiatul care sa imi ofere nenumarate sentimente de dragoste, sa ma inteleaga in multe situatii si sa ma suporte un timp indelungat.
Acum i-as spune eu timpului "timp nu fii hain" - lasa-ma inca o viata sa traiesc alaturi de EL.

Nothing gonna change

Oricat de mult mi-as dori ca toate lucrurile sa se aseze la locul potrivit, nu am gasit momentul oportun pentru a crede ca "totul este bine". Fara sa imi dau seama de nicaieri apare un conflict, o stare tensionata, o durere, o amagire ... orice. M-am saturat atat sa fiu implicata, cat si sa fiu mediator.

Am ajuns sa ma gandesc de multe ori la o scapare din acest film prost regizat cu actori amatori. Dar, ceva imi spune ca "daca ai intrat in hora trebuie sa joci pana la capat" ... dar niciodata nu stiu unde este acest 'capat' despre care se tot vorbeste.

Poate ca ar trebui sa fiu multumita ca am reusit sa fiu impartiala si sa vad situatia din toate unghiurile posibile, dar... acest dar nu imi da pace - orice decizie as lua cineva nu este multumit.

Asa este viata, nu o pot schimba eu cu niste cuvinte scrise si nici nu o pot cizela. Decizile finale apartin tot destinului ... eu sunt stapana doar pe ceea ce spun si o parte dintre lucrurile pe care le fac, caci altele imi spun impuse de catre "piticul malefic".

Am evitat in ultima perioada sa vorbesc despre ceea ce simte sufletul meu, nu pentru ca as trece printr-o perioada sentimentala nefavorabila, ci pentru ca imi doream sa iau o pauza de la aceasta descriere continuua a starii.

Evolutia a fost destul de vizibila pentru mine, poate ca blogutul meu drag nici nu a observat lipsa acestor detalii personale.

Poate ca intr-o zi o sa citesti dragul meu ceea ce am scris in lipsa ta, si o sa te intrebi cum m-am abtinut sa spun ca imi lipsesti si ca dorul acesta ingrozitor ma apasa ... raspunsul este simplu, am incercat sa nu-mi ingreunez situatia mai mult. Poate suna putin exagerat, dar pentru mine a fost un remediu bun.

Asta nu inseamna ca nu m-am gandit la tine, doar ca am incercat ca in acest spatiu virtual sa consider ca esti aproape de mine si...

Sfarsit!

Ieri am terminat de citit "Moartea lenta a Lucianei B.". Titlul poate sa spuna multe, dar pentru mine nu a coincis cu imaginea pe care mi-o facusem despre carte.
A reusit sa ma surprinda si sa imi capteze interesul de a afla ceea ce urma sa se intample.
Nu vreau sa spun multe detalii, poate ca nici nu are rost ... nu vreau sa ispitesc pe cineva in mod aparte. Pot spune ca este o carte ce poate sa para "emo" de departe, dar defapt este un roman ce impleteste intr-un mod placut actiunile politiste si fictiunea.

Coincidente sau ...

Inainte sa ma asez in fata calculatorului simteam ca am multe lucruri de impartasit, ganduri ce ma framanta adesea ... ideei carora le gasisem o ordine si chiar un raspuns la cateva dintre intrebarile ce ma asaltau.

Acum, toate ideeile mele nu sunt deloc lizibile, se contopesc cu ceva inimaginabil si reusesc sa ma puna in garda;

Poate ca toti cei care mi-au spus ca sunt precum vremea, au avut dreptate intr-o mare masura, caci inainte sa vin aici sa scriu cateva idei statea sa ploua si in numai cateva minute soarele si-a refacut aparitia. Poate ca norii ce prevesteau ploaia au luat gandurile mele intr-o lume indepartata.

Am mai descoperit un citat ce mi-a atras atentia din cartea pe care o lecturez acum : "Sunt momente in viata, arareori, in care ajungi sa percepi consecintele ireversibile, fatale, ale unei actiuni marunte. Propria distrugere, care pandeste in spatele unei decizii banale."

Ma gandesc intr-un mod din ce in ce mai serios ca o sa vina o zi in care fara sa vreau o sa trag linia pestre trecut si o sa incep sa traiesc viata peste aceasta bariera. As putea sa spun ca sunt asemeni unei feline ce are noua vieti, numai ca eu imi doresc mai putine.

Nu mi-ar placea sa iau mereu viata de la capat "over and over again". Cu siguranta m-as simti straniu de ciudat, asa cum am patit in perioada scolii generale, dar si la liceu am trait ceva similar - caci am avut profesori care "dansau" dupa versurile melodiei lui Keo "Azi vi maine placi" - iar noi, elevii nu puteam sa depasim niciodata stagiul acela de inceput. Pentru mine este deloc placut sa simt mereu nesiguranta de la inceput, gandurile retorice, bariera de cunoastere, sentimentul de trece printr-o noua "stare"... si multe alte impulsuri ce le traiesc aproape de fiecare data cand sunt nevoita sa fac ceva nou.

M-am gandit intens la teoria coincidentei, am asemanat-o cu ideea de a arunca o moneda, iar rezultatul pe care l-am descoperit dupa cateva aruncari a fost asteptat dar totusi confuz. Poate ca in viata nu sunt numai coincidente (asa cum patesc eu la fiecare nou inceput) ci mai degraba este un fel de 6 din 49. Caci aruncand in sus o moneda de opt ori in mod repetitiv, cel mai probabil este ca ea sa se rasuceasca in aer intr-un dans, cazand de trei sau patru ori la rand pe fata care arata acelasi "desen".

Nu stiu ce sa cred in sinea mea, oare traim pur si simplu niste coincidente sau mana destinului ?

O piesa pe tabla de sah

M-am cufundat adanc in lumea lui Guillermo Martinez, a reusit sa imi fure ratiunea si mi-a preschimbat intreaga atentie asupra personajelor sale.

Sunt inca in stagiul in care astept nerabdatoare finalul ... acel final care adesea ma surprinde intr-un mod placut si ma indeamna sa mai citesc macar o alta carte scrisa de autorul cu pricina.

Imi pare nespus de rau ca viata nu este mereu asemeni povestilor. Nu avem capitole peste care daca vrem trecem fara sa le cititm si nici nu putem sa "citim" mai repede pentru a scapa de intriga si momente tensionate.

Viata este un destin scris, o carte deschisa asezata pe masa - uneori avem impresia ca pasul urmator depinde de noi, dar inconstient noi suntem controlati de o voce interioara ... de un pitic malefic care ne-a scris deja povestea vietii. Pentru acest pitic noi suntem piesele de pe tabla de sah.

Chiar daca sunt dezamagita de unele intorsaturi drastice pe care viata le ia, ma simt legata de maini si picioare. Nu pot decat sa ma uit in urma si sa indrept greselile. Viitorul este departe in fiecare clipa, nu pot sa presupun ce se v-a intampla si nici nu imi pot imagina ce miscare face acest micut malefic.

Astazi se pare ca locul meu este intr-o incertidudine greu de descris in cuvinte si oricat am incercat sa ma eliberez din aceste "panze" nu am putut.

Renunt, vreau sa il fac sa creada ca m-a invins, dar o sa revin cu forte proaspete si o sa ii demonstrez ca: "nu conteaza inaltimea, ci conteaza istetimea ... nu conteaza ca esti mic daca te pricepi un pic. " .

Ascult: Brinck - Believe Again

Inconstienta omoara suflete!

Pe zi ce trece cate un suflet se lasa prada acestui sentiment straniu care afunda tot ceea ce avem mai bun si scoate la suprafata toate defectele noastre.
Cei din jurul nostru nu mai sunt capabili sa ne tolereze defectele si sa aprecieze calitatile. Ei percep toate lucrurile negative la o intensitate mult mai intensa, iar din aceasta cauza tot ceea ce este bun se pierde in neant.
Aseara am descoperit in romanul pe care il citesc - "Moartea lenta a Lucianei B."de Guillermo Martinez - un citat ce mi-a atras atentia si pe care imi propusesem sa-l impartasesc la momentul oportun. Poate ca acest moment a venit mai devreme decat ma asteptam caci urmeaza sa-l scriu, citatul lui Giacomo Casanova suna exact asa: "Tot ceea ce are impact in fizica sufera o reactie egala la impact, dar in morala reactia este mai puternica decat actiunea. Reactia la impostura este dispretul; la dispret, ura; la ura, omuciderea."
Adevarul este ca in ziua de astazi tot mai multi oameni se omoara din cauza lucrurilor ce se petrec in jur. Personal consider ca oamenii acestia au avut (sau au) un curaj straniu ce ii indeamna sa isi ia viata pe care Cel de sus le-a oferit-o pentru a profita de ea .
Eu cred ca viata ar trebui sa ne-o ia Cel ce ne-a dat-o. Noi nu avem nici un drept sa ne punem capat zilelor, oricat de greu ne este - undeva trebuie sa existe o rezolvare a problemelor.
O axioma pe care multi dintre noi am auzit-o spune ca: "Un om in viata trebuie sa ridice o casa, sa sadeasca un pom si sa creasca macar un copil".
Chiar si dupa ce ai indeplinit aceste trei criterii esentiale (cum spune vorba din popor) nu trebuie sa iti lasi sufletul prada negativismului.

Cu siguranta nu este viata plina numai de miere si flori frumoase ... avem multe lucruri amare si flori ofilite ce nu au apucat sa ajunga niciodata mirobolante, dar cu toate acestea nu vad nici un motiv pentru care sa renuntam la unica noastra sansa de a trai.
Nu cunosc multe detalii despre "reincarnare" si nici nu-mi explic sentimentul de "deja vu". Consider ca viata este singura sansa de a simti, gandi, creea, respira, incerca si ... a face tot ceea ce facem noi oamenii.
M-am indepartat de la subiect putin, dar cred ca totul are o mica legatura caci dupa moartea sentimentelor si aparitia tuturor rautatilor pe care le facem si spunem intr-un mod inconstient apare fara drept la replica "scaparea" sau refugiul pe care consideram ca-l gasim in lumea de dincolo.

Eu am invatat sa trec peste momentele urate ce mi se intampla adesea in viata, incerc pe cat posibil sa nu le las sa imi inaspreasca sufletul.
Daca as deschide cutia de amintiri as gasi multe detalii minunate ce au inlocuit cu usurinta rautatile si lacrimile pe care le-am varsat. Nu neg faptul ca sunt clipe in care simt ca nu mai rezist, nu inteleg cum am avut forta sa vad doar lucrurile frumoase si sa trec cu vederea peste tot ceea ce m-a ranit.
"Iert dar nu uit", acesta este un lucru esential. Nu vreau sa-mi pierd demnitatea, dar nici nu imi place sa fiu o persoana rea si nesuferita.
Constient iert si las in lumea viselor urate tot ceea ce nu-mi place, dar candva o sa vina ziua in care putin cate putin o sa adun rautatile si o sa iau masuri;
Nu, nu o sa imi pun capat zilelor ... atat pentru ca nu am curaj cat si pentru faptul ca vreau "sa sadesc un pom, sa fac un copil si sa-mi cumpar o casuta";

Tired...

M-am trezit destul de devreme, spun acest lucru din prisma faptului ca noptile sunt din ce in ce mai scurte si incerc pe cat posibil sa ma bucur de diminetile putin racoroase si de somnul odihnitor ce ma cuprinde de cele mai multe ori atunci cand soarele sta sa isi faca simtita prezenta.
Surpriza pe care mi-a facut-o fratele meu a reusit sa ma lase fara cuvinte si sa-mi amintesc instantaneu de "anul 1996". Pentru mine fusese o premiera ... un lucru pe care il consideram deosebit si la care am ravnit multi ani dupa aceea.
Cu siguranta "reeditarea" nu a mai avut acelasi impact asupra sufletului meu. Astazi am incercat sa ma bucur separat , sa nu colectionez amintiri comune - am simtit nevoia sa fiu egoista.
Intr-un fel sau altul ma simt obosita sa zambesc fortat. Poate ca este devreme sa spun, dar imi lipseste mult, chiar daca nu este cea mai lunga separare ... acum simt mai mult ca oricand o durere apasatoare. E ceva complex, ma apasa pe suflet, imi raneste sentimentele si imi gadila adesea glandele lacrimale.
De curand am primit o recomandare sa ma duc la un psiholog, sincer nu as ezita acest lucru caci am multe subiecte de impartasit unei persoane care sa fie impartiala. Mi-ar placea sa isi faca o parere doar din ceea ce simt si povestesc ... iar interpretarea sa fie cheia starii mele negativiste din ultima perioada.

Nu vreau sa vorbesc mai mult despre acest subiect.
Pur si simplu "mi-e dor si doare".

Sa fie un nou inceput?

Astazi este prima zi din decursul zilelor ce vor urma. Am progresat, am inceput lupta cu mine si urmeaza sa ma las in mana destinului.
Ceea sta in puterea mea vreau sa duc la bun sfarsit pentru ca dorinta mea sa fie macar in decurs de realizare. Poate ca o sa treaca putin sau mult timp pana cand o sa-mi spun: "Am facut-o si pe asta!". Cert este ca nu ma las batuta. Imi doresc mai mult ca niciodata independenta.
Anul acesta vreau sa mi-l amintesc si sa reprezinte un nou inceput din acest punct de vedere.
In legatura cu acest subiect am sperante ca intr-o zi o sa fiu bucuroasa...
Caci sufleteste ma simt daramata, trec printr-o perioada mult prea sensibila ... cu siguranta cei ce au petrecut in ultimele zile putin timp cu mine si-au dat seama de felul in care ma simt.
Nu-mi place sa ma adancesc in stari negativiste si deprimante dar, uneori este greu sa te ridici de jos, sa te scuturi si sa pleci la drum.
As putea spune ca trec prin perioada de convalescenta.
Mi-am spus de nenumarate ori ca nu vreau sa le incarc gandurile celorlalti cu povestile mele ... dar cateodata simt ca am nevoie sa vorbesc, sa primesc o imbratisare si sa ma refugiezintr-o alta lume.
Nu imi este frica de ceea ce poate sa creada X sau Y, pur si simplu asta sunt eu - daca vreau vorbesc ... daca nu imposibil sa ma tragi de limba despre viata personala.

Imi pare rau ca sunt aici...

Vara mea

De multe ori mi se intampla ca intr-o zi in care teoretic ar trebui sa ma simt bine ... sa resimt o "stare de nestare"- asa cum o denumesc eu. Poate ca nu este o denumire tocmai elevata, dar consider ca se preteaza intocmai cu sentimentul pe care il emana.
Daca as pune in balanta sentimentele bune ce-mi inunda sufletul, dar si cele negative ce-mi apasa gandurile astazi ... nu stiu in ce directie ar inclina.
Sunt fericita pentru ca EL este alaturi de mine, familia chiar daca nu ma intelege clipa de clipa incearca sa imi aduca un zambet pe chip, iar acele persoane ce mi-au acaparat o particica din suflet mi-au demonstrat ca nu m-au uitat, mai sunt cateva detalii ce imi bucura sufletul ... dar exista si mici detalii ce nu-mi dau voie sa ma bucur in adevaratul sens al cuvantului de viata.
Recunosc ca am fost placut surprinsa cand anumite persoane, care stiau in ce stare ma afund mi-au oferit "mesajul potrivit la momentul potrivit".
Incerc sa las lucrurile negative intr-un colt al sufletului si sa ma bucur de cele frumoase. Imi este greu sa dau anumite explicatii... fiecare intelege problema din punctul lui de vedere, asa ca ma simt undeva la mijloc.
Imi este dor de copilarie, de nebuniile pe care le faceam, de momentele in care ma prosteam alaturi de cea mai buna prietena, de hainele pe care le confectionam, de sfarsitul de an scolar si de tot ce a reprezentat copilaria.
Acum, chiar daca nu sunt matura si adesea ma consider un copil... nu ma mai pot ascunde in iazul numit copilarie. Trebuie sa infrunt problemele si sa gasesc solutii.

"Unde esti copilarie cu padurea ta cu tot?"

Dorinta cea mare

Timpul trece. Nu stiu cum reuseste ca in fiecare zi sa ma surprinda si sa realizez ca a mai trecut o zi, saptamana, luna sau chiar un alt an fara sa imi duc la bun sfarsit marele vis.
Poate ca pentru asta trebuie sa lupt mai mult si sa invat sa ma zbat in adevaratul sens al cuvantului, caci nu este suficient sa iti doresti ... in astfel de cazuri mai mult de jumatate din "solutie" este detinuta de alte persoane.
Dar, in proportia care a mai ramas trebuie sa lupt cu toate armele pe care le am. Traim in junga si fiecare lucru se castiga prin truda.
Astept nerabdatoare ziua in care o sa ma asez in fata pc-ului si o sa scriu despre realizarea pe care imi propun sa o fac. Cred ca o sa fiu cu adevarat mandra de mine, dar pana atunci nu-mi ramane decat sa imi schimb comportamentul si sa incep razboiul.

Intreaga atentie incep sa mi-o canalizez pe cautarea acestui lucru magic ... cred cu tarie ca insemna un nou inceput din multe puncte de vedere. Chiar daca dupa inceput urmeaza o perioada de acomodare, oboseala si evident monotonie zilnica nu o sa cedez.
Vreau cu ardoare si simt ca intr-o zi o sa am ceea ce astazi este doar intr-o lista de dorinte.
Nu vreau sa-mi imaginez cum o sa fie ... pentru ca adesea socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.
Ideal este sa corespunda principiilor si criterilor mele de sortare.
Astazi este ziua in care mi-am propus sa nu las timpul sa treaca fara rost. Am inceput prin a ma mustra si vreau sa termin in cel mai scurt timp cu putinta prin realizarea dorintei.
Ca sa ma impulsionez mi-am amintit de toate lucrurile pe care mi le doresc si care ar putea fi realizate odata cu aceasta dorinta.
Concluzia este simpla : Trebuie sa incep razboiul!

O marti din vara

Ma simt epuizata, parca ceva malefic a sustras toata energia pe care o aveam. Nu stiu daca "vremea" este de vina sau alte evenimente ce se invart in jurul meu.
La toata aceasta stare se mai adauga conversatia diminuata. Efectele sunt vizibile. Trebuie sa recunosc ca imi place sa vorbesc mult, ador sa fiu ascultata si inteleasa. Dar in ultima perioada am simtit o bariera, o limita despre care imi este teama.
Ceva nepalpabil, dar care o sa se adanceasca atunci cand si eu o sa trec de cealalta baricada.
Cu toate acestea imi doresc sa nu treaca zi in care sa nu vorbesc macar zece minute cu cel drag. Nu vreau sa existe lipsa de comunicare.
Poate ca in prezent vorbesc mai mult decat ar fi necesar, dar asta sunt eu: o vorbareata incurabila. Consider ca o schimbare ar insemna sa rup o parte esentiala din mine. Sa raman cu infatisarea mea, dar interiorul sa fie ceva fortat - ceva ce nu-mi apartine.

De dimineata am fost sa fac cateva cumparaturi casnice, am fost nevoita sa intru in piata - locul pe care il urasc din pricina oamenilor care merg impiedicat. Trebuie sa am grija la fiecare pas sa ii evit si sa nu ii calc pe picioare.
Tot raul spre bine, caci am redescoperit mirosul tuberozelor de care m-am indragostit intr-o vara. Daca l-as descrie cu siguranta as spune ca imi aminteste despre diminetile racoroase, iar mirosul pe care il emana este dulce si placut.

Diferente

Uneori imi pare rau ca sunt o persoana mai moale si nu reusesc sa fiu impertinenta atunci cand cei din jur imi arunca mingea la fileu. Am fost crescuta in asa maniera incat sa nu provoc cearta, ci mai degraba sa inghit rautatile si sa le elimin sub forma de lacrimi.

Sunt un om slab de ingeri.

Ma enervez in sinea mea ca nu pot sa demonstrez anumitor persoane ca int-un fel sau altul toti oamenii suntem egali. Poate ca eu ma pricep sa fac mai bine prajituri, el stie sa repere masini, ea vorbeste fluent doua limbi straine, altii se descurca sa faca x lucruri ... fiecare ne pricepem la anumite lucruri, dar unii fara altii nu am putea sa ne descurcam. Chiar daca astazi nu avem nevoie de un "reparator de masini", cu siguranta intr-o zi un astfel de om o sa ne ajute enorm;

Sunt revoltata.

M-am saturat ca din doua persoane care fac acelasi lucru, doar una sa fie aratata cu degetul. De ce se fac diferente vizibile?

Aer de capitala

Am fost printr-un parc bucurestean, am profitat de norii ce acopereau razele soarelui si de firava adiere a vantului. O zi de duminica placuta din anumite puncte de vedere, dar privind dintr-o alta perspectiva as putea spune ca a fost si putin dezamagitoare.
Poate ca pentru altii tot ceea ce povestesc o sa para ceva banal, dar mie personal nu mi s-a mai intamplat sa privesc atat de multe fapte urate intr-o singura zi.
Totul a inceput in mijlocul de transport in comun. Stateam de vorba cu o amica, am ignorat tot ce se intampla in jurul nostru - chiar si pe cei doi baieti care incercau sa ne ingane si sa ne atraga atentia. Ne-am gandit in sinea noastra ca evitand sa le spunem ceva o sa renunte la tot circul pe care il faceau, dar inutil ... tot drumul au incercat sa ne abordeze intr-un mod stresant.
Sa spunem ca am trecut peste acest incident, caci am coborat la metrou si am scapat de prezenta lor insuportabila.

Mai tazriu, ma aflam in parc: liniste, paraselele cantau, soarele mangaia intr-un mod mai putin brutal ... cand o voce feminina dar totusi tremurata se aude din apropiere. Era o batranica care tipa la trei copii sa o lase in pace. Acestia aruncau cu pietre si trageau cu pistolul cu bile in dansa . Mi s-a parut un gest foarte urat din partea copiilor, puteau sa se gandeasca ca acesta batrana putea sa le fie bunica ... dar poate asa se comporta si acasa cu rudele lor.
Cateva ore linistea a dainuit. Am reusit sa aduc in prezent un joc pe care il jucam in liceu: Tomapan. Am o presimtire ca partenerul meu de joc a facut tot posibilul ca eu sa castig.
Ne-am bucurat impreuna de licoarea magica si interzisa. M-amgandit ca din cand in cand, putem sa ne bucuram de acest lucru.

Asa cum spuneam ma inceputul postului, sunt revoltata pe anumite lucruri pe care le-am vazut astazi. Urmatoarea intamplare s-a petrecut in apa, cand trei copii (am impresia ca erau tot cei de mai devreme), au coborat din hidrobicicleta si au inceput sa ii stropeasca pe cei ce se plimbau cu barca, sa le zguduie barca sau pur si simplu sa ii jigneasca.
Dupa ce si-au gasit "nasul" a inceput sa intre frica in ei, dar nu suficient cat sa se potoleasca. Erau asemeni vanatorului cu morcov si intreaga verdeata intrata in locul sensibil ... dar tupeul lor nu inceta sa se arate.

La numai cateva minute, ma aflam in acelasi loc. Priveam in zare gandindu-ma la multe lucruri si totusi la nimic. Observ in departare doua fete intr-o barca - am impresia ca aveau in jur de 10-11 ani. Cand au ajuns aproape de locul in care stateam noi, au inceput sa se milogeasca de un cuplu din dreapta noastra... cerand intr-un mod insistent si enervant niste tigari.
Daca nu au primit ceea ce si-au dorit au atacatasa cum stiau mai bine, vorbind urat.

Oricat de mult mi-as dori sa nu scriu despre domnisoara ceavea o fusta cat palma, care dabea ii acoperea posteriorul atunci cand stetea in picioare ... dar ea s-a hotarat sa se intinda pe iarba fara nici o jena ca cei din jurul ei ii puteau vedea fara chin tot ce astupa fustita.

Ultima intamplare s-a petrecut in drum spre casa. Desi ascultam muzica in casti, am avut un moment in care am pus "stop"... in aceste clipe am auzit cum o gasca de baieti vorbeau intre ei cu glas ridicat, cateva cuvinte (injurii) au fost adresate noua - tuturor celor din maxi, dar se pare ca nimeni nu a avut curajul sa le spuna ceva sau poate ca nu au vrut, asa cum am procedat si eu.

Vorba lui Mircea Badea: "Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul".

Repaus

Dupa mult timp am reusit sa ies cu rolele ... chiar daca sunt o incepatoare in adevaratul sens al cuvantului imi doresc sa invat. Imi place foarte mult senzatia pe care ti-o ofera aceea plutire si aerul ce trece pe langa corpul tau atunci cand mergi putin mai repede. Spre multumirea mea, nu am cazut deloc. Sa nu uit sa mentionez ca am reusit sa trec de stresul psihologic "ma privesc ceilalti si sunt penibila", eh ... la urma urmei toti trecem printr-un inceput stangaci, nimeni nu s-a inascut invatat.
Mi-am aerisit gandurile. Uneori este bine sa vorbesti despre ceea ce te macina - si cel mai placut este ca celalalt sa nu te critice, ci doar sa te asculte si sa iti ofere un sfat personal, sa spuna cum ar proceda in situatia ta. Nu-mi plac oamenii care reactioneaza vulcanic atunci cand le spui ceva ... si mai ales urasc ca ei vor sa para mai breji - gen "daca eram in locul tau" sau "ti-am zis eu".
Consider cel mai putin prielnic moment sa auzi o astfel de remarca grosolana. Chiar daca adevarul nu se afla de partea ta, cred ca sunt multe modalitati de a spune asta ... cel putin astazi am simtit ca pot sa vorbesc fara sa ma simt intepata de cuvinte. Nu imi place sa fac astfel de imprudente ... nu sunt genul de persoana care sa vorbeasca mult despre sine dar atunci cand o fac sunt convinsa ca vorbesc cu o persoana potrivita.

Am remarcat o ciudatenie care mi se intampla rar dar atunci reuseste sa ma puna pe ganduri.
De cateva ori am cunoscut persoane de genul feminin pe net, apropiate de varsta cu mine. Inca din primele clipe de conversatie reusim sa vorbim vrute si nevrute, de parca ne-am cunoaste de mult timp. Trecem usor de la banalitati la lucruri feminine, la barfe si alte discutii.
In spatele monitorului pot sa imi exprim gandurile cu usurinta, in schimb ... fata in fata incep sama desconsider si sa amretineri in a vorbi despre asemenea lucruri.

Ascult: Daniel Powter - Next plane home

Dare to be...

Ma simt asemeni unui copil orfan, care are multe sentimente dar nu stie cum si cui sa le arate. O parte din ceea ce simt am pastrat intr-un sertar special pentru ziua magica, dar restul ... toate lucrurile banale pe care le simt parca nu mai am cui sa le impartasesc.

Ma inchid incet in carapacea mea si evit sa mai vorbesc lucruri in plus pentru a nu fi folosite impotriva mea in viitor.

Nu sunt introvertita...dar nici nu imi place sa povestesc unui necunoscut despre problemele personale. Adesea ma surprind vorbind cu diversi oameni despre lucruri firesti, mature si nu-mi dau seama cum fac asemenea lucruri pentru ca eu ma simt inca o copila ... probabil ar trebui sa vorbesc despre facultate, servici, colegi si iubire ... dar unor oamenilor nu le pot vorbi decat despre ceea ce imi servesc pe tava.

Dezamagirea a ajuns la cota in care nu se mai poate masura; Nu sunt inca de piatra si nici de-un material similar ... sunt asemeni oamenilor simpli ce au sufletul sensibil.

Caldura solara ma stoarce de energie, dar cu toate astea inca imi doresc sa fac anumite lucruri pentru a imi colora zilele. Nu vreau sa ma afund intr-o stare de despresie sau leneveala cumplita.

Nu stiu daca imi asum sau nu un risc real in ceea ce fac, dar... am invatat sa profit de mici momente.

Recunosc ca imi este dor de ziua magica, dar rabd...mai este putin pana atunci.

Ascult: Ayo - These days

Cutia sufletului

Sa prezici franturi din viitor ... poate ca suna putin stiintifico-fantastic, dar am descoperit pe cineva care reuseste sa spuna cu mult timp inainte ceea ce urmeaza sa se intample;

Poate daca prezicea despre viata sa personala, as fi crezut ca face dinadins ca totul sa fie exact cum spune pentru a parea un mare magician. Pana acum tot ceea ce mi-a zis despre ceilalti s-a adeverit mai devreme sau mai tarziu.

Eu nu am vrut niciodata sa-mi prezica viitorul, ci am preferat sa ma las surprinsa de tot ceea ce viata imi oferea. Sa primesc degamagirile, fericirile sau surprizele intr-un mod aparte ... cred ca as fi fost foarte influentata de niste vorbe spuse de o astfel de persoana.

Cred ca as fi incercat sa schimb lucrurile negative despre care imi putea vorbi ... si sa fac ca totul sa mearga invers proportional cu gandurile sale.

Astazi ma gandeam la "lupta cu morile de vant" pe care am pus-o in practica in urma cu mult timp ... protagonistele principale eram eu si X - amica mea. Scopul era sa castigam totul sau nimic. Eu am ramas cu un nimic, dar nu mi-a parut rau - poate ca asa a fost mai bine. In schimb ea a castigat totul, dar cu timpul a ramas cu acelasi nimic ca al meu;

Timpul, nu reprezinta decat un pas urias spre sfarsitul existentei noastre pe acest Pamant, nu vom stii niciodata daca o sa ne mai intoarcem AICI sau pur si simplu asta a fost tot ... am trecut-am vizitat-am lasat sau nu o amprenta-si am disparut cu sau fara urma!

Cineva imi spunea ca :"Nu vei face niciodata totul bine, dar niciodata nu vei gresi totul". Urmand aceasta deviza am incercat multe lucruri, am cazut de multe ori dar m-am ridicat in speranta ca exista mereu loc de mai bine.

Nu stiu carui motiv am simtit nevoia sa vorbesc despre cutia cu bijuterii si interiorul acesteia. Mi-am exprimat parerea despre felul in care vad eu viata si cum mi-ar fi placut sa fiu... adica sa fiu aidoma celor pe care ii vad adesea pe strada ca zambesc si pare ca pe ei raul nu ii atinge deloc. Nu cunosc ce "bijuterii" ascunde cutia lor, dar imi place felul in care stiu sa isi prezinte cutiuta muzicala. E o masca, daca vrei sa ii spui asa ... dar, aceste persoane se descurca minunat sa o poarte. Parca e facuta dupa chipul si asemanarea lor.

E simplu sa spui "de maine o sa fiu si eu asa", dar realitatea ne loveste de multe ori in fata si realizam ca nu putem sa furam nici macar un strop din caracterul lor.

Incertitudine

Se intampla lucruri hilare in jurul nostru, multe dintre intamplari nu ne mai starnesc interesul de nici o culoare ... iar altele ne dezamagesc intr-un mod apasator.
Astazi in urma unei discutii pe care am avut-o cu predecesorul meu din functia de moderator, am hotarat ca nu mi-ar prinde rau sa privesc mesajele despre care imi vorbea cu multa dezamagire. Dupa numai cateva randuri mi-am dat seama ca imi pare rau ca am ajuns sa moderez un site in care dreptatea nu exista.
Este inexplicabil cum un om pe care nu-l cunoesc personal si cu care nu am avut multe discutii private a reusit sa imi fure o parte din incredere si sa-si construiasca o imagine buna in ochii mei.
A ajutat ori de cate ori cineva avea nevoie, oferea sfaturi si gasea subiectul potrivit la momentul potrivit... dar cu toate acestea a fost jignit mult prea rau de niste persoane superficiale, care nu inteleg cuvantul "colegialitate".
Intr-un fel imi este teama sa ma implic asa cum a facut-o el ... nu vreau sa primesc reprosuri, jigniri sau un sut in fund dupa o lunga perioada de truda ... dar, atat de putin cat am ajuns sa ma cunosc sunt sigura ca o sa fac tot ce imi sta in putinta sa ii ajut pe ceilalti.
Un deznodamant o sa il aflam peste un an ... sau poate chiar mai devreme.

Sunt putin confuza in ceea ce priveste tot ce se petrece, aflu lucruri care ma inspaimanta, discutii ambigue si multe chichite incolore.
Nu imi ramana decat sa ma bucur de vremea racoroasa de astazi si mai ales sa respir adanc mirosul placut al ierbii proaspat spalate de picaturile de apa.

Cumpar talent.

Vreau sa fac multe lucruri dar imi este teama de ceva ... nu stiu cum sa explic sentimentul ce reuseste sa ma opreasca ori de cate ori vreau sa realizez ceva palpabil.

E ceva similar cu o bariera ca se pune si nu ma lasa sa trec catre lumea creatiei.

Am reusit sa trec putin peste aceasta limita, dar fiecare miscare este stangace si am momente in care imi vine sa las lucrurile asa cum sunt acum si sa renunt la aceste incercari.

Mi-ar fi placut sa am si eu un talent de care sa ma bucur mereu... nu stiu poate sa pictez, croiesc, modelez, gatesc, machez sau orice alt lucru ce presupune creatie proprie.

Micile mele incercari dau adesea gres, fie ca este vorba la inceput sau la sfarsit cand obiectul este gata de folosinta. Asa am colectionat o cutie intreaga de rebuturi.

Le admir pe acele persoane care se pricep sa faca din toate cate putin sau pe cele care au un drum in viata si se axeaza profund pe acest lucru.

Eu... nu am nimic din asta, nu stiu la ce sunt buna si nici nu imi place sa ma opresc brusc. Incerc, si iar incerc pana cand ma conving ca nu am ales drumul corect.

Poate ca din ceea ce am spus, par o insistenta - intr-un fel sau altul sunt ... dar intr-un mod subtil si doar in ceea ce ma priveste pe mine strict personal, fara a implica pe cei din jurul meu.

Imi place sa experimentez si la sfarsit sa privesc cu ochi critici ... sa ma mustrez daca per'ansamblu ceva nu imi place. Experienta este mama invataturii, dar in toate exista un moment in care trebuie sa te opresti si sa analizezi daca ceea ce faci te prinde sau nu.

O alta zi

Am calatorit cu trenul, recunosc ca au trecut mai bine de doi ani de cand nu am mai facut acest lucru, iar in acest timp lucrurile au evoluat in bine in ceea ce priveste transportul feroviar.
Aerul conditionat, curatenia, scaunele intregi si destul de comode, usi electice si alte beneficii pentu calatori. Asta da plimbare.
In timp ce scriu aceste randuri in minte imi trec imaginile fugare pe care le-am admirat si partea din oras ramasa neatinsa de prezentul luxos. Nu stiu daca acest lucru inseamna ceva bun sau nu, ideea este ca reusesti pentru cateva clipe sa consideri ca esti intr-o poveste.
Sunt obosita, am nevoie de cateva ore de somn pentru a recupera tot ceea ce am pierdut in ultima perioada. Ma simt asemeni unui copil ce ar spune mereu: "5 minute, atat vreau sa mai dorm", sperand ca aceste minute sa provoace o minute odihnitoare.

Am atasat aceasta poza pe care am gasit-o intamplator in timp ce cautam ceva zambitor si vesel, ma gandisem la o minutata floare a soarelui ... dar aceasta poza mi-a atras atentia mult mai mult.

Mi-ar placea sa am si eu poze artistice alaturi de EL ... dar, poate ca intr-o zi o sa imi indeplinesc aceasta dorinta legata de arta fotografica. Macar o poza in fiecare anotimp.
Deja am inceput sa selectez o parte din pozele noastre impreuna, cu timpul o sa adaug multe altele si intr-o zi o sa am un intreg album de zambete si priviri copilaresti. Momentan pozele nu sunt artistice, dar sunt pline de viata si mai ales au amintiri pe care mi le reamintesc de fiecare data cand le privesc.

Orice, oricum - o sa fie bine.

Saptamana aceasta am strans in mine multe ganduri nerostite, chiar daca am incercat sa evadez si sa vars cateva cuvinte ... repede mi-am dat seama ca nimeni nu ma poate intelege. Tot ce aveam de facut era sa ma framant singura si sa sper ca intr-o zi o sa scap de aceasta povara;
Nu vreau sa spun ca ceilalti sunt inapti sa inteleaga, ci am vrut sa subliniez faptul ca fiecare isi intelege mai bine lumea in care traieste, principiile ce il inconjoara, sentimentele si lucrurile pe care isi permite sa le rosteasca. O lume personala despre care ori de cate ori povestesti cuiva o sa capete un alt contur in ochii acestei persoane.
Problemele nu s-au terminat, doar ca am primit un raspuns pe care imi doream sa il aud... orice decizie o sa primesc de la ceilalti stiu ca persoana cea mai draga sufletului meu o sa faca ceea ce imi doresc cu ardoare. Mi-a promis sa imi urmeze rugamintea si sa imi faca pe plac ... chiar daca amandurora ne-ar fi placut mai mult o alta situatie. Nu depinde de noi, asa ca eu am considerat ca este mai bine sa urmeze acest drum.
O sa fie bine, stiu asta ... pana la urma tot acasa te intorci.

Cand ma gandesc la acest subiect imi vine sa lacrimez ... mi s-a intamplat de mai multe ori in decursul acestei zile. Incerc sa fiu puternica, dar stiu ca nu pot sa ma concentrez si sa lupt cu toate rautatile din jur. Sunt un strumf intr-o lume plina de monstrii. Intr-o zi o sa-mi colorez viata asa cum consider ca este nevoie pentru a descoperi fericirea deplina.
Le multumesc tuturor celor ce au avut rabdare cu mine, atat sa ma asculte, sa-mi ofere un sfat sau pur si simplu sa ma imbratiseze atunci cand cerul se darama drastic peste umerii mei.