E ziua ta

 Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi.

Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit.

Mi-e dor de copilăria noastră.
De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine.

Erai omul meu de bază.
Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram.

Viața a trecut peste noi cu pași repezi.
Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micșorat niciodată.

Uneori mă întreb dacă și ție ți-e dor de noi așa cum îmi e mie.
De simplitatea de atunci. De legătura aceea care nu avea nevoie de explicații. De senzația că suntem o echipă și că lumea, oricât de mare ar fi, nu ne poate despărți cu adevărat.

Astăzi, de ziua ta, nu îți doresc doar lucruri mari și spectaculoase.
Îți doresc să nu uiți cine ai fost. Îți doresc să păstrezi în tine copilul acela care râdea din toată inima. Îți doresc să știi că, undeva, există o soră care te poartă în suflet cu aceeași căldură de atunci.

La mulți ani, fratele meu.
Mi-e dor de tine.
Mi-e dor de noi.
Și oricât de rar ne-am vedea, pentru mine vei rămâne mereu „acasă”.