Prietenie pe un fir de ață

Nu toate pierderile sunt definitive.
Unele vin încet, prin schimbări mici de comportament, prin răspunsuri tot mai rare, printr-un „nu am timp” care devine o constantă.

Prietenia noastră nu s-a încheiat brusc.
S-a subțiat.
S-a transformat într-o tăcere care apasă mai mult decât orice ceartă.

Lipsa lui de timp a devenit prezența mea constantă de gol.
Și, paradoxal, cu cât el era mai ocupat, cu atât sufletul meu era mai încărcat.
De gânduri nerostite.
De mesaje scrise și șterse.
De lucruri pe care le-am reprimat, nu pentru că nu contau, ci pentru că nu mai aveau unde să ajungă.

Am ales să tac, crezând că protejez ceva.
Poate pe el.
Poate amintirea a ceea ce am fost.
Dar tăcerea nu vindecă — doar arhivează durerea mai adânc.

E greu să accepți că poți pierde un om care încă există.
Că poți plânge o prietenie care nu s-a rupt oficial, dar nu te mai ține.
Și poate cea mai mare durere nu e schimbarea lui…
ci faptul că eu am rămas aceeași, așteptând.