Simt că nu mai este timp și pentru mine. Că lumea aleargă, planifică, reușește, iar eu rămân pe margine, așteptând un „mai târziu” care nu mai vine. Parcă totul e mereu urgent pentru alții, dar niciodată pentru mine.
Am senzația că nu am nimic de oferit cât să atrag atenția. Nimic suficient de interesant, de valoros, de strălucitor. Nu sunt o poveste spectaculoasă. Nu sunt un succes de afișat. Sunt doar eu, cu zilele mele obișnuite și cu lupte pe care nu le vede nimeni.
Și poate cel mai greu e sentimentul că suferințele mele nu interesează pe nimeni. Că dacă aș spune ce mă doare cu adevărat, ar fi prea mult, prea incomod, prea banal. Așa că tac. Și tăcerea apasă mai tare decât durerea în sine.
Nu scriu asta ca să cer milă. Scriu pentru că știu că nu sunt singura care se simte așa. Sunt mulți oameni care se simt invizibili, insuficienți, lăsați pe dinafară de propriile vieți.
Poate că a fi pe o treaptă inferioară nu înseamnă că nu valorezi nimic. Poate înseamnă doar că ești obosit. Că ai dus prea mult singur. Că ai uitat să te pui și pe tine pe listă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: