S-a stins încet,exact în clipa în care sufletul meu striga după ajutor.
N-am cerut salvări.
Doar o prezență.
O inimă care să audă ce nu puteam rosti.
În locul ei, a venit tăcerea. O tăcere care doare, dar care te învață să te asculți pe tine.
Nu am fost chiar singură, lângă mine a fost un prieten — un suflet de bărbat, care n-a știut să-mi șteargă rănile așa cum ar fi făcut-o o prietna mea, dar a rămas...stângaci, tăcut, prezent.
M-am vindecat încet.
Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că am învățat să trăiesc cu ea până când rănile s-au transformat în cicatrici blânde.
Și după un an, când inima mea nu mai cerea nimic, când liniștea nu mai durea, prietenia a reapărut.
Nu ca o salvare.
Ci ca o amintire.
Poate că unii oameni se întorc doar când furtuna a trecut.
Dar cei care rămân, chiar și fără să știe cum, sunt cei care contează.
Pentru că adevărata prietenie nu vindecă perfect, dar nu pleacă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: