Există o neliniște care nu face zgomot. Nu izbucnește, nu cere explicații.Doar se așază în mine, încet, și rămâne.
Sunt aici. Lângă tine...
Și uneori am impresia că asta nu se mai vede.
Că am devenit un rol — cineva care face, care se ocupă, care rezolvă. Iar dincolo de toate acestea,eu… mă estompez.
Tu privești lumea din unghiul tău și îl numești suficient. Când te întreb de ce nu mă cauți, de ce nu mă alegi mai des, de ce nu-mi spui că mă vezi, răspunsurile tale sunt scuze blânde, așezate frumos peste lipsuri.
Nu-mi oferi atenție ca pe un dar, ci ca pe o pauză rară.
Complimentele lipsesc, nu pentru că nu ar exista motive, ci pentru că poate nu mai cauți să le vezi.
Și nu e vorba despre cuvinte mari sau gesturi spectaculoase. E despre acea dorință simplă de a fi căutată fără motiv, de a fi văzută fără să cer, de a fi aleasă, chiar și atunci când nu fac nimic.
Melancolia asta vine din tăceri. Din lucruri nespuse. Din așteptarea ca cineva să mă privească și să spună: „Te văd. Contezi. Te vreau aici.”
Pentru că dincolo de toate treburi, dincolo de zilele pline, sunt eu. Și încă sper să fiu dorită, nu doar prezentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: