Când sâmbăta nu mai sună la fel…

Anul trecut, sâmbăta însemna zgomot.

Însemna muzică în surdină, farfurii pline, râsete care se loveau de pereți și oameni care intrau pe ușă fără să bată prea tare. Casa mirosea a mâncare bună și a „mai stăm puțin”.

Sâmbăta era despre „noi”.

Astăzi… sâmbăta înseamnă liniște.
Uși care nu se mai deschid.
Telefon care nu mai sună.
Farfurii rămase în dulap.

Și inevitabil apare întrebarea:
„Unde am greșit?”

Cu siguranță am greșit undeva. Sau poate ne-am schimbat. Poate s-au schimbat oamenii. Poate s-au schimbat prioritățile. Viața are felul ei de a cerne.

Uneori nu pierdem oameni pentru că am făcut ceva greșit.
Uneori îi pierdem pentru că am crescut diferit.

Sâmbetele liniștite nu sunt neapărat triste. Sunt doar… diferite.
Ne învață să stăm cu noi.
Ne învață să nu confundăm zgomotul cu conexiunea.

Poate că nu e despre uși care nu se mai deschid.
Poate e despre uși care încă trebuie să se deschidă.

Și poate că următoarea sâmbătă va însemna altceva.
Nu mai puțin. Doar altfel.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult. Să spun altceva. Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot. Spun că e ok. Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc. Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj. Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor. Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli. Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă. Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre su...

Prietenia

E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început. M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau. Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt. Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet: dacă o să-l pierd puțin câte puțin? Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe? Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități? Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente. Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor. Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate. Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doa...

Minciună

Mă doare mai puțin adevărul decât minciuna spusă de cei dragi. Adevărul cade greu, dar e curat — știi ce s-a rupt și de unde începi să aduni bucățile. Minciuna, în schimb, se strecoară liniștit și îți zgârie încrederea, te face să te întrebi dacă ce simți e real. Și e straniu cum recunoști o minciună nu din dovezi, ci din tăceri, din priviri, din acel gol dintre cuvinte. Nu pentru că vrei să prinzi pe cineva greșind, ci pentru că ai fi preferat o rană sinceră în locul unei liniști false. Poate că adevărul ar fi durut… dar nu la fel de adânc ca sentimentul că cineva ales să te protejeze de el — ca și cum sufletul tău n-ar fi fost destul de puternic să-l ducă. Eu nu vreau liniști construite pe ocoliri. Vreau adevăruri imperfecte, spuse cu tremur, dar reale. Pentru că doar acolo, în sinceritate, sufletul nu se simte singur

Vulcanul a erupt și a apărut liniștea

Am fost un vulcan de sentimente. Nu în sensul acela dramatic care se vede din exterior, ci în interior. În liniște. În gânduri repetate. În întrebări care nu își găseau locul. Când nu știi adevărul, mintea încearcă să îl construiască singură. Și de cele mai multe ori îl construiește în cele mai dureroase forme. Am simțit intens. Am analizat excesiv. Am pus la îndoială. Am retrăit momente. Am căutat sensuri acolo unde era doar tăcere. Adevărul, însă, are un fel al lui de a așeza lucrurile. Nu vine întotdeauna cu fericire. Nu vine neapărat cu rezolvare. Dar vine cu claritate. Și claritatea aduce pace. În momentul în care am aflat adevărul, nu a fost o explozie. A fost o liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de mult. Ca și cum toate scenariile s-au retras din mintea mea și au lăsat loc realității. Nu tot ce este adevărat este și ușor. Dar este curat. Acum nu mai sunt în luptă. Nu mai încerc să controlez ce nu ține de mine. Nu mai alerg după explicații suplimentare. Aștept. Dar nu a...

Mulțumesc

Există momente în viață când cuvintele par să fie prea puține pentru a exprima recunoștința, dar azi voi încerca să pun în cuvinte o parte din ceea ce simt. Astăzi vreau să mulțumesc unui om care a fost mereu acolo pentru mine, indiferent de circumstanțe: prietenul meu. Nu sunt multe persoanele care pot înțelege cu adevărat durerea și bucuriile noastre, dar tu, prietenul meu, ai știut mereu să fii lângă mine, chiar și în cele mai dificile momente. Ai stat cu mine pe bordura străzii, în momentele în care lumea părea că se oprește în loc, ținându-mi companie. Cu o țigară în mână și fără judecăți, mi-ai ascultat poveștile, mi-ai permis să îmi plâng suferințele și, poate cel mai important, m-ai lăsat să fiu eu, fără să cer nimic în schimb. Uneori, nu trebuie să spui multe pentru a înțelege cu adevărat pe cineva. O privire, un zâmbet sau chiar un simplu gest pot înlocui o mie de cuvinte. Știu că nu am fost ușor de suportat mereu, dar tu ai avut răbdare, ai rămas acolo și ai ascultat. Mulțum...

Doi magneți: atracție, respingere și...

Se spune că doi magneți se caută mereu. Atracția există, chiar și atunci când nu vrem să o recunoaștem. Dar, uneori, aceiași magneți ajung poziționați „pol la pol”, exact în felul în care fizica ne arată de mii de ori: când doi poli identici se întâlnesc, apare respingerea. Și totuși… ai observat că un magnet care se respinge nu renunță? Tendința lui naturală este să caute o nouă poziționare, o întoarcere, un unghi diferit, o mică schimbare care face imposibilul posibil. E un fel de încăpățânare frumoasă a naturii: respingerea nu e finalul. E doar un semn că trebuie regândit drumul. Așa suntem și noi, oamenii. Ne ciocnim, ne respingem uneori prin atitudini, cuvinte, tăceri sau frici. Dar nu pentru că nu ar exista atracție, legătură, sens. Ci pentru că suntem, pentru o clipă, „pol la pol”. O poziționare greșită, un moment nepotrivit, o emoție care ne-a luat prin surprindere. Magnetul nu renunță. Se întoarce. Și noi merităm să facem la fel. Să întoarcem privirea. Să schimbăm unghiul. Să ...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog