Ninge peste gânduri

Ninge ca și cum cerul ar vrea să învețe lumea să tacă. Fulgii cad moi peste lucruri și le rotunjesc marginile, le ascund oboseala, le îmbracă într-o frumusețe care nu e a lor — doar împrumutată. Sub alb, realitatea rămâne aceeași, dar pentru o clipă pare mai ușor de privit.

Așa fac și eu cu unele adevăruri din mine.

Las liniștea să se așeze peste ce doare, peste gânduri pe care nu vreau să le ating prea tare. Le acopăr cu zâmbete cuminți, cu explicații blânde, cu răbdare. Și pentru o vreme, totul pare în ordine. Ca un peisaj perfect după ninsoare — frumos, dar fragil la prima atingere.

Și acolo, sub stratul acesta alb, e dorul meu de tine.

Nu te-am pierdut dintr-odată. A fost mai degrabă o depărtare care a crescut în șoaptă. Mesaje care au devenit mai rare, momente care nu s-au mai potrivit, tăceri care au început să țină loc de prezență. Nimic dramatic — doar o distanță care s-a așezat între noi, strat peste strat, până când mi-am dat seama că te caut mai mult în amintiri decât în prezent.

Încerc să-mi spun că e firesc. Că oamenii se schimbă, că drumurile se ramifică, că prieteniile respiră. Și cred asta. Dar adevărul meu e mai simplu și mai gol: mi-e dor de noi, de ușurința cu care ne găseam, de felul în care apropierea nu cerea explicații.

Privesc ninsoarea și înțeleg că nimic nu dispare cu adevărat sub alb. Doar se ascunde, așteptând să fie regăsit. Poate că și noi suntem acolo, sub straturi de timp și nevorbit — încă întregi, încă posibili.

Până atunci, las fulgii să cadă și-mi țin dorul aproape. Liniștit la suprafață, dar viu și cald dedesubt — ca o inimă care refuză să înghețe