Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc.
Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj.
Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor.
Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli.
Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă.
Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre susținere și validare. Este și despre oglindă. Despre acel moment în care cineva îți spune: „Greșești.” Sau: „Te schimbi.” Sau: „Mă doare ce faci.”
Da, cuvintele pot răni. Dar tăcerile intenționate rănesc mai profund.
Pentru că atunci când omitem, lăsăm loc imaginației. Iar imaginația, când este hrănită de nesiguranță, devine cel mai aspru judecător.
Astăzi aleg altfel. Aleg prietenii în care adevărul circulă liber, chiar și atunci când tremură. Aleg oameni care au curajul să îmi spună lucruri incomode și cărora le pot spune, la rândul meu, ce simt fără să mă tem că voi fi abandonată.
Pentru mine, omisiunea nu mai este protecție. Este distanță.