lacrimi ce vor să cadă

Ce ciudat mi s-a părut să te revăd după atâta timp. Stăteam și mă întrebam dacă doar eu am simțit asta. Mi-am stăpânit cu greu lacrimile să nu curgă. Am încercat să par ocupată, doar ca să nu scot o perlă de cuvânt.

Și totuși, în câteva secunde, parcă s-a întors tot ce încercasem să pun deoparte. Toate amintirile, toate lucrurile nespuse, toate întrebările la care nu am găsit niciodată un răspuns. M-am uitat la tine și mi-am dat seama cât de puțin trebuie uneori ca să simți din nou ceva ce credeai că ai uitați.

Nu știu ce ai simțit tu. Poate pentru tine a fost doar o revedere, un moment oarebcare. Pentru mine, însă, a fost ca și cum timpul s-a oprit pentru câteva clipe și mi-a amintit că unele persoane nu pleacă niciodată cu adevărat din suflet.

Aș fi vrut să spun atât de multe. Să te întreb dacă și tu ai simțit golul, dacă și tu te-ai mai gândit vreodată la noi, la tot ce a fost și la tot ce ar fi putut să fie. Dar am tăcut. Poate de teamă să nu aflu răspunsul. Poate pentru că uneori e mai ușor să păstrezi o întrebare în suflet decât să primești un răspuns care te poate răni.

gânduri.

Liniștea a devenit noul meu fard

Nu aș fi crezut că o să vină ziua în care să mă retrag în carapacea mea și să nu mai simt că cineva s-ar bucura, cu adevărat, să știe de mine.

Eu, care am crezut mereu în oameni. În mesaje trimise fără motiv. În „ce faci?”-uri care chiar înseamnă ceva. În apropierea aceea simplă, care nu cere explicații și nu te face să te întrebi dacă ai deranjat.

Și totuși, am ajuns aici.

Într-un loc în care liniștea a devenit noul meu fard. O port în fiecare zi, ca pe ceva ce nu mai trebuie explicat. M-am obișnuit să nu mai spun când mi-e dor. Să nu mai întreb. Să nu mai scriu primul mesaj. Să nu mai aștept.

Nu pentru că nu mai simt.

Poate tocmai pentru că simt prea mult.

La un moment dat, obosești să fii tu cel care întinde mâna. Obosești să cauți oameni care par să aibă mereu altceva de făcut decât să fie acolo. Obosești să te întrebi dacă ai lipsit cuiva sau dacă, pur și simplu, absența ta nu a schimbat nimic.

Așa că începi să te retragi. Puțin câte puțin. Răspunzi mai rar. Spui mai puține. Îți păstrezi gândurile pentru tine. Și, fără să-ți dai seama, carapacea pe care ai construit-o ca să te protejeze începe să semene cu o casă.

Doar că nu e acasă. E doar locul în care nu mai doare atât de tare. 

Nu mai scriu. Nu mai aștept. Nu mai caut explicații acolo unde oamenii au ales deja tăcerea.

Și poate că asta este una dintre cele mai triste forme de maturizare: să înțelegi că nu poți convinge pe nimeni să-și dorească să știe de tine. Că nu poți cere cuiva să te caute, să-i fie dor, să-i pese.

Poți doar să faci un pas înapoi. Și să vezi cine face un pas spre tine. Iar dacă nu vine nimeni?

Atunci, pentru o vreme, rămâi cu tine.Cu liniștea ta. Cu toate lucrurile pe care nu le-ai spus.Cu toate mesajele pe care le-ai scris în minte, dar nu le-ai mai trimis.

Și poate, într-o zi, vei înțelege că nu ai devenit mai rece. Doar ai încetat să mai bați la uși care nu se deschideau.

Iar liniștea...

Liniștea a devenit noul meu fard.