Aș vrea să pot merge mai departe. Să nu mă mai doară lipsa nimănui. Să nu mă mai simt ca un tricou purtat, folosit și apoi uitat într-un sertar.
Aș vrea să pot accepta că, poate, nu mai însemn nimic pentru nimeni. Că, pur și simplu, am fost acolo pentru ei atunci când aveau un loc liber. Iar acum, că acel loc s-a umplut, eu am devenit în plus.
Doare. Și încă vărs lacrimi. Lacrimi de dor, de neputință și, poate, de toate lucrurile pe care nu le pot schimba.
Mă gândesc la cum eu am reușit să-mi gestionez timpul. Cum am găsit mereu un loc pentru ei, chiar și atunci când viața mea era aglomerată. Cum, într-un fel sau altul, au încăput în zilele mele, în gândurile mele, în viața mea.
Și poate cel mai tare doare tocmai diferența asta.
Faptul că pentru mine au fost importanți, iar eu am ajuns să mă întreb dacă, pentru ei, am fost vreodată la fel de importantă.
Poate că trebuie să învăț să nu mai caut explicații acolo unde nu mai există răspunsuri. Să accept că unele relații se termină fără un motiv pe care să-l putem înțelege. Și că uneori oamenii pleacă nu pentru că noi am fost mai puțin buni, ci pentru că drumurile lor s-au schimbat.
Eu încă învăț să nu mă mai simt „în plus”.
Să înțeleg că valoarea mea nu scade doar pentru că cineva nu mai are loc pentru mine în viața lui.
Și, mai ales, să învăț să merg mai departe fără să mă mai întreb, în fiecare zi, de ce nu am fost suficientă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: