Nu spun asta pentru că vreau să plec. Cred că, de fapt, spun asta pentru că uneori mi-aș dori să simt că lipsa mea ar conta. Că cineva ar observa liniștea. Că cineva s-ar întreba unde sunt. Că ar exista un om care să-mi scrie fără un motiv anume și să-mi spună: „Hei, ești bine?”
Astăzi nu m-am simțit bine.
Și, dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut avea nevoie, cred că cel mai mult mi-am dorit niște cuvinte simple.
„O să treacă.”
„Mai e puțin.”
„Sunt aici.”
Poate că uneori nu avem nevoie de soluții. Nu avem nevoie să ni se explice de ce ne simțim așa sau ce trebuie să facem ca să ne fie mai bine. Uneori avem nevoie doar de cineva care să stea puțin lângă noi, chiar și printr-un mesaj, și să ne amintească faptul că starea de azi nu va fi pentru totdeauna.
În sufletul meu mi-e dor de oameni.
Mi-e dor de conversații care nu se termină după două replici. Mi-e dor de cuvinte spuse la timp. De „cum ești?” întrebat cu adevărat. De oamenii care simt când răspunsul „sunt bine” înseamnă, de fapt, „nu prea sunt”.
Poate că asta e partea pe care nu o vede nimeni.
Cât de mult încerc, uneori, să par puternică.
Îmi văd de lucruri. Zâmbesc. Răspund. Mă ridic. Fac ce trebuie făcut. Și, din afară, probabil că pare că sunt bine.
Dar puterea nu înseamnă că nu obosesc.
Nu înseamnă că nu mi se face dor.
Nu înseamnă că nu am și eu zile în care aș vrea să mă așez lângă cineva și să nu mai fiu nevoită să spun nimic.
Doar să fiu ținută puțin de mână...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: