Mi se întinde uneori o linguriță de miere. Un gest, un cuvânt, o speranță. Altădată aș fi gustat fără să mă gândesc. Astăzi însă o privesc cu neîncredere. Nu pentru că nu-mi doresc dulceața ei, ci pentru că îmi amintesc prea bine gustul amar care a urmat de atâtea ori după ea.
Mi-e teamă să mai acord o șansă. Nu din orgoliu. Nu din lipsă de dorință. Ci din oboseală. Din teama de a urca din nou pe o culme de unde căderea să doară și mai tare. Din teama de a-mi permite să cred, să sper, să construiesc în gând, doar pentru a privi totul prăbușindu-se încă o dată.
Și atunci aleg liniștea. O liniște care nu înseamnă neapărat pace. Pentru că în ea există un dor imens. Un dor care nu pleacă, care mă însoțește în fiecare zi. Dar am ajuns să prefer greutatea acestui dor decât bucuria unei clipe urmată de săptămâni de lacrimi.
Poate că într-o zi voi avea din nou curajul să gust din lingurița aceea de miere. Astăzi însă aleg să-mi protejez sufletul. Nu pentru că nu mai cred în frumusețea lucrurilor, ci pentru că încă învăț să trăiesc cu urmele lăsate de ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc de ele."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: