Există un moment al zilei pe care îl aștept și, în același timp, îl evit. Este momentul în care se face liniște, sting lumina și pun capul pe pernă. Atunci, când totul în jur tace, încep să se audă cel mai tare gândurile mele.
În timpul zilei sunt mereu ocupată. Am grijă de cei din jur, încerc să rezolv probleme, să fiu prezentă pentru toată lumea, să nu dezamăgesc pe nimeni. Însă, când vine noaptea, îmi dau seama că, de multe ori, uit de mine.
Mă întreb adesea de ce îmi este atât de greu să mă pun pe primul loc. De ce găsesc mereu timp, energie și răbdare pentru ceilalți, dar când vine vorba despre mine, amân. Amân lucrurile care mi-ar face bine, amân momentele de odihnă, amân chiar și grija pentru propria sănătate.
Poate că, undeva pe parcurs, am învățat că nevoile mele pot aștepta. Că nu sunt atât de importante. Că mai întâi trebuie să fie bine cei din jur și abia apoi eu. Dar adevărul este că, atunci când mă neglijez prea mult timp, ajung să mă pierd pe mine însămi.
Sunt seri în care îmi doresc doar să mă aleg și pe mine. Să îmi ofer aceeași grijă, aceeași înțelegere și aceeași iubire pe care le ofer atât de ușor altora. Să nu mă mai simt vinovată atunci când fac ceva pentru mine. Să înțeleg că a avea grijă de mine nu este un act de egoism, ci unul de necesitate.
Îmi doresc să învăț să mă pun și pe mine pe lista priorităților mele. Nu neapărat pe primul loc de fiecare dată, dar suficient de sus încât să nu mă mai uit. Să îmi ascult corpul atunci când îmi spune că este obosit. Să merg la medic atunci când sănătatea îmi cere atenție. Să îmi permit să spun „astăzi am nevoie de timp pentru mine” fără să mă simt vinovată.
Poate că schimbarea începe cu pași mici. Cu o promisiune făcută mie însămi: aceea că nu mă voi mai lăsa mereu pe ultimul loc.
Iar în nopțile în care gândurile mă apasă, încerc să-mi amintesc un lucru simplu: și eu contez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: