Tăceri pe care nimeni nu le explică.

Nu credeam că o prietenie poate ajunge să doară atât de tare în tăcere.

Cred că asta mă apasă cel mai mult… nu distanța, nu lipsa cuvintelor, ci felul în care ceva atât de firesc a devenit, la un moment dat, o problemă pentru ceilalți.
Și n-am știut ce să fac altceva decât să mă retrag.

M-am dat la o parte încet, fără scandal, fără reproșuri.
Am ales să sufăr eu, dacă asta însemna că lucrurile se liniștesc pentru toți ceilalți.
Poate că unii au văzut asta ca pe o renunțare.
Dar pentru mine a fost una dintre cele mai grele forme de iubire și respect pe care le-am putut oferi.

Doar că nimeni nu vorbește despre ce rămâne după.

Despre golul pe care îl simți când îți oprești singur impulsul de a scrie, de a povesti ceva, de a trimite un mesaj exact persoanei cu care împărțeai orice.

Și apoi a venit acel mesaj. În cel mai prost moment posibil. Eram deja frântă.

Cu problemele de sănătate ale copiilor mei, cu nopți nedormite, cu frică, cu oboseala aia care nu mai e fizică, ci se așază direct pe suflet.
Și mesajul acela m-a răscolit mai mult decât ar fi trebuit să o facă.

Adevărul e că atunci aș fi putut spune tot.Toată durerea.Toată dezamăgirea.Toată neputința pe care am strâns-o în mine atât de mult timp.

Dar n-am făcut-o.

Am ales calmul, deși în mine era furtună.
Am ales tăcerea, deși aveam o mie de întrebări.
Și poate că nimeni nu va înțelege vreodată cât de greu e să fii bun într-un moment în care ești făcut bucăți pe dinăuntru.

După asta… s-a făcut liniște. O liniște ciudată. Rece. Greu de dus. Nu eram obișnuită cu ea.

Uneori încă mă surprind vrând să spun ceva, să împărtășesc o întâmplare, să caut omul care a fost acolo … și apoi îmi amintesc că unele relații nu se termină prin ceartă.
Se sting încet, în tăceri pe care nimeni nu le explică.

Și cred că asta doare cel mai tare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Happy 22

La inceput nu credeam, cu trecerea zilelor incepeam sa imi doresc ... pe parcurs speram ca totul o sa fie bine si chiar vroiam sa ajung sa ma bucur de acest moment. Astazi pe 22 martie, noi doi, implinim doi ani de cand ne-am unit singuratatile, astfel nu mai suntem doi straini in noapte, ci am devenit doi oameni de nedespartit, care trec impreuna peste probleme si sunt alaturi la bine si la greu. Am asteptat aceasta zi, asemeni unui copil ce este emotionat, entuziasmat si dornic sa descopere cat mai repede cadourile de sub pomul de Craciun. "Azi" reprezinta pentru mine un vis implinit. Este relatia cea mai lunga pe care am avut-o pe parcursul a cei aproximatix 22 de ani pe care ii am. EL este un barbat-copil care are chiar 22 de ani, un numar care imi face placere sa il pronunt, cel putin astazi ma face sa zambesc copilareste si sa cred din ce in ce mai mult ca visele devin realitate daca lupti pentru ele. Este relatia in care am pus cele mai multe sentimente, am iubit inte...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

Distanță si timp

Există distanțe care nu se măsoară în kilometri. Și timpuri care nu se măsoară în ore. Există o distanță care nu se vede pe hartă. Se întinde tăcut între două suflete și nu are drumuri, nici indicatoare, doar absențe. Și există un timp care nu curge în ore, ci în doruri nerostite și întrebări care nu își găsesc locul. Există distanțe care apar între doi oameni fără să plece nimeni nicăieri. Și timp care trece fără să-ți dai seama dacă vindecă… sau, din contră, șterge. A fost cândva simplu. Prezența nu avea nevoie de explicații, iar tăcerea nu însemna lipsă. Acum, însă, liniștea apasă. Pentru că prietenia noastră nu s-a sfârșit, a fost doar pusă în așteptare. Nu pentru că s-a rupt ceva, ci pentru că unul dintre noi a avut nevoie să se regăsească. Să se adune. Să înțeleagă cine este, fără zgomot, fără influențe, fără grabă. Și eu… eu am rămas aici, în locul unde ne-am lăsat, cu mâinile goale și cu timpul prea plin. La încep...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Dacă pleci, te rog să închizi și ușa după tine.

Afară e o vreme gri — parcă trasă la indigo după starea din sufletul meu. Nu vizita în sine m-a răscolit, ci conștientizarea dureroasă că omul pe care îl priveam nu îmi mai aparținea. Eram doi străini sub același cer, deși cândva împărțeam aceeași lume. Și totuși, undeva adânc, sufletul îmi șoptește că vor veni și zile mai bune. Inima îmi bate puternic, ca și cum ar încerca să mă țină ancorată în realitate — o realitate care, în ultima vreme, nu face decât să confirme ceea ce refuzam să accept. Nu-mi rămâne decât să stau în locul meu și să aștept. Semne. Decizii. Lucruri care nu mai țin de mine. Și doare… doare cum nu am crezut vreodată că poate durea. Mi-a plâns sufletul în ultima lună cât nu i-am dat voie ani la rând. M-am ascuns de lume, mi-am ținut lacrimile departe de ochii altora, ca nu cumva cineva să pătrundă acolo unde încă încerc să mă adun. Am spus-o și o simt: dacă pleci, te rog să închizi și ușa după tine. A fost prea mult, prea intens, prea dureros… atât de mult încâ...

Am nevoie de un sfat

Una dintre fetele cu care ma inteleg foarte bine, a suferit o despartire dupa multi ani de relatie cu un baiat ce parea sa fie jumatatea perfecta pentru stilul ei de a fi. Despartirea a fost cu tam-tam si suferinta pentru ea. Acum, dupa ce situatia s-a calmat si fata a inceput sa nu ii mai simta lipsa ... inevitabilul s-a produs. El a reaparut in peisaj si doreste o impacare. Da, o impacare dupa ce el a gresit si din cauza lui s-a destramat aceasta poveste de iubire. Dar cine sunt eu sa il acuz? Problema mea este alta... detin o informatie care ar putea sa cantareasca greu in balanta deciziei pe care trebuie sa o gandeasca ea. Poate ca parerea mea nu conteaza, insa adevarul pe care ea nu il vede...ar conta si ar scoate la iveala anumite minciuni pe care el le croseteaza inca...desi vrea impacare, el inca traieste intr-o minciuna. Ea ... ca majoritatea fetelor, lasa o usa deschisa, chiar daca incertitudinea exista. O greseala se poate repeta oricand. Oare ce este mai bine sa fac...

Pseudo-prieteni

Titlul nu imi apartine, l-am vazut astazi intr-un articol si mi-a atras atentia. Sa nu va imaginati ca sunt dezamagita de prieteni. Am deja un trecut geneors in care nu ma mai incred in multi oameni, am preferat sa pastrez aproape de mine doar pe cei ce ma accepta asa cum sunt. Ma saturasem sa fiu contactata doar atunci cand cineva avea nevoie de o informatie de la mine ... pe principiul "Buna, ce mai faci? Auzi, ai idee de X problema?" sau lucruri similare. Imi este asa de bine acum cu "o mana" de oameni si putine batai de cap. Am un singur dor...caci nu este chiar regret, imi lipsesc momentele in care era galagie in jurul meu, cand ne strangeam mai multe persoane si ne jucam carti sau pur si simplu povesteam. Prezentul ma gaseste din punct de vedere al prietenilor, cu cel mult trei intr-un moment ... dar de cele mai multe ori sunt doar eu si D. "Toate la timpul lor" ar spune cineva. Eu nu prea mai am speranta ca in viitorul apropiat o sa reusesc sa ...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog