Adesea m-am surprins gandindu-ma cum este mai bine sa ne deschidem sufletul, cand este momentul potrivit sa spunem ce simtitm si mai ales cui?
Cand ajungem sa consideram ca omul de langa noi este cel potrivit?
In relatiile pe care le-am avut inceputurile au fost similare, am avut o teama sa imi deschid sufletul brusc, am preferat sa fac pe inabordabila, sa supun omul de langa mine anumitor teste si cand am simtit ca situatia este potrivita mi-am facut ordine in sentimente si le-am marturisit.
Consider ca daca isi doreste o relatie alaturi de mine, trebuie sa fie dispus sa lupte putin, nu vreau sa par o printesa sau o persoana speciala...stiu ca nu am calitati iesite din comun si nici trasaturi fizice spectaculoase nu am ... insa undeva in lumea asta am si eu alesul meu care o sa ma apecieze asa cum sunt ... si pana o sa il gasesc, imi permit sa fac alegeri si sa incerc relatii pe care le consider potrivite sau care ma atrag in mod misterios.
Poate gresesc prin modul meu de a gandi si a reactiona, insa nu vreau sa daruiesc de la inceput luna si stelele, caci pe parcurs sunt sanse sa se instaleze monotonia pana ajungem sa ne cunoastem. Prefer sa ofer putin cate putin si cu timpul sa fiu surprinzatoare... daca omul de langa mine imi impune sa ofer totul sau nimic, atunci inseamna ca nu este potrivit pentru mine.
Am ascultat multe povesti de viata, diverse situatii si intamplari. Ideea este simpla, orice si oricum ai face sunt guri care nu vor fi multumite, dar omul se pricepe la toate si totusi la nimic, asa ca fiecare face cum il taie capul si cum considera ca este bine pentru a pastra langa el ceea ce isi doreste.
Fie ca ofera totul din prima clipa, fie ca gestioneaza sentimentele, le primeste fara sa ofere ceva in schimb sau impartaseste ceea ce simte - orice ar face omul simplu, cei din jur vor judeca, de aceea este bine ca relatia sa ramana in doi si nimic mai mult.
Mie nu imi place sa judec sau sa arat cu degetul pe ceilalti, nu alerg sa descopar ce se afla dincolo de gardul gradinitei mele cu flori colorate, nori pufosi si parfum de fericire.
Cand ajungem sa consideram ca omul de langa noi este cel potrivit?
Consider ca daca isi doreste o relatie alaturi de mine, trebuie sa fie dispus sa lupte putin, nu vreau sa par o printesa sau o persoana speciala...stiu ca nu am calitati iesite din comun si nici trasaturi fizice spectaculoase nu am ... insa undeva in lumea asta am si eu alesul meu care o sa ma apecieze asa cum sunt ... si pana o sa il gasesc, imi permit sa fac alegeri si sa incerc relatii pe care le consider potrivite sau care ma atrag in mod misterios.
Poate gresesc prin modul meu de a gandi si a reactiona, insa nu vreau sa daruiesc de la inceput luna si stelele, caci pe parcurs sunt sanse sa se instaleze monotonia pana ajungem sa ne cunoastem. Prefer sa ofer putin cate putin si cu timpul sa fiu surprinzatoare... daca omul de langa mine imi impune sa ofer totul sau nimic, atunci inseamna ca nu este potrivit pentru mine.
Am ascultat multe povesti de viata, diverse situatii si intamplari. Ideea este simpla, orice si oricum ai face sunt guri care nu vor fi multumite, dar omul se pricepe la toate si totusi la nimic, asa ca fiecare face cum il taie capul si cum considera ca este bine pentru a pastra langa el ceea ce isi doreste.
Fie ca ofera totul din prima clipa, fie ca gestioneaza sentimentele, le primeste fara sa ofere ceva in schimb sau impartaseste ceea ce simte - orice ar face omul simplu, cei din jur vor judeca, de aceea este bine ca relatia sa ramana in doi si nimic mai mult.
Mie nu imi place sa judec sau sa arat cu degetul pe ceilalti, nu alerg sa descopar ce se afla dincolo de gardul gradinitei mele cu flori colorate, nori pufosi si parfum de fericire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: