Povestea unui suflet

Soarele mi-a zambit de cand am deschis ochii. Am zambit si mi-am propus sa fie o zi in care entuziasmul si veselia sa imi fie cele mai bune prietene. Am gafat, ce-i drept am avut momente in care am luat-o pe aratura gandindu-ma prea mult la trecut si la detalii care nu vor schimba cu nimic prezentul. Imi este dor...nu neg asta, dar nu stiu daca acest lucru este cel mai bun... Vreau sa fiu puternica si energica ... dar pentru asta trebuie sa mananc. Spun acest detaliu, caci astazi iar am sarit peste masa, celor dragi le-am zis ca am uitat, ca m-am luat cu treaba si nu mi-am dat seama ... insa adevarul este ca inconstient am vrut sa port  doliu sufletesc si sa ma chinui putin . Suna penibil, insa suferintele mele in mare parte sunt strans legate cu lipsa poftei de mancare. Imi amintesc anul trecut cum am slabit intr-o saptamana cateva kilograme si lumea ma felicita...anul acesta m-am fortat cu sport, diete si cu toate astea nu am slabit de la ele...ci dintr-o alta suferinta. Am a...

Ma simt obosita. Stau cu laptopul in brate si simt cum Mos Ene imi face puternic cu mana si arunca praf de stele. Am dormit prost in ultimele zile, nu inteleg de ce iar ma apasa durerea din capul pieptului...poate ca ar trebui sa merg la medic, sa fac niste analize si sa ma linistesc. Ma cufund in lectura cartii "Noi inceputuri" de Fern Michaels - incerc sa ma regasesc. Cuvintele sunt luate de vantul ce sufla puternic afara. Vremea isi arata coltii si ma rascolesc din toate incheieturile. Lacrimile imi sunt inghetate pe chip si imi pierd puterile.

M-am trezit in miez de noapte ascultand ploaia. Un sentiment aparte m-a cuprins ... ma simteam singura, linistita si puternica. Visul pe care tocmai il terminasem a reusit sa ma intareasca. Erau lucruri existentiale ce meritau lacrimi si dureri. Problemele mele sunt mari pentru mine, dar nesemnificative pentru omenire. Viata mea e schimbatoare. Sunt melancolica ... astept sa ma ridic in capul oaselor si sa ma duc in ploaie sa dansez, cred ca este remediul cel mai bun pentru toamna depresiva. Imi place sa zambesc in orice zi...insa cu precadere lunea cand lumea e mohorata. Vreau sa epatez! Stau in dubiu daca sa fac sau nu un pas spre      ... ma gandesc ca intr-un fel sau altul imi este bine asa, dar uneori am nevoie de acest detaliu, insa imi este teama sa nu pasesc pe un teren minat si sa ma afund intr-o lume a regretelor. N-am mai trait niciodata ceva similar si imi este teama sa nu gresesc. Am inceput sa ma las surprinsa de ceea ce imi ofera oamenii din jurul ...

Activitatile mele de astazi au fost strans legate cu muzica. Incerc sa imi stabilesc bine faptul ca obiectele sunt doar obiecte si nu prind viata si suflet, muzica inseamna doar versuri si muzicalitate...nu amintiri. Sunt inca momente in care nu ma simt confortabil, in care caut trecutul si imi doresc o schimbare. E straniu cum poti sa imbini o multitudine de sentimente contradictorii. Timpul le rezolva pe toate. Trebuie sa fiu puternica si sa imi pastrez lacrimile...nu vreau sa arat ca sunt slaba, am facut asta mult timp si am fost etichetata. Acum vreau sa fiu vesela (cel putin in exterior), sa eman zambete si sa molipsesc cu entuziasmul meu. Fiecare hop ne schimba si ne face mai rai sau mai buni, eu vreau sa cred ca nu m-am interiorizat si nici nu am inchis usa sentimentelor. Fiecare persoana merita sansa sa fara sa fie limitat de trecutul personal al nimanui.

Mi s-a intamplat dupa mult timp sa visez ultimul lucru la care m-am gandit, sau mai bine spus ultima persoana. A fost putin ciudat, agitat si apasator visul. M-am trezit cu gandul de a face un pas mic, dar inca imi este teama. Retrag fiecare cuvant, litera sau semn pe care intentionam sa il fac. Incerc sa merg singura, sa ma sustin si sa fiu independenta. Invat sa rad iar...chiar daca uneori e putin fals, am momente in care sufletul imi radiaza si ma las purtata de un ras isteric si molipsitor. Stiu ca lumea inca ma priveste dubios, intrebator si nedumerita...dar asa e viata ... ne trezim peste noapte singuri pe strazi pline de oameni si trebuie sa ii infruntam cu realitatea. Prezentul e incert, viitorul vreau sa il colorez.

In viata unui om se perinda multe persoane care reusesc sa puna amprenta pe viata sa. Fie ca este vorba de un prieten, amic sau pur si simplu un om oarecare ... exista gesturi sau cuvinte care ne devin nelipsite si cu timpul vor face parte din noi, astfel amprenta unui om ne schimba. Fara sa vreau m-am indepartat, a fost ca un scut de apararea pentru cuvintele si reactiile pe care le-am vazut in jurul meu. Poate ca nu trebuia sa ma comport asa...poate ca am procedat gresit, imi pare rau, insa sper ca maine sa lamurim situatia. Am nevoie de oameni veseli langa mine, vreau sa imi pastrez prietenii si sa le arat ca le sunt alaturi. Astazi mi s-au deschis ochii... nu vreau sa ma indepartez, trebuie sa revin pe drumul meu. P.S. Astazi copilul din mine a avut parte de o plimbare prin parcuri Bucurestene, frunze uscate si leaganul copilariei. Inca imi este greu sa traiesc in prezent, dar trebuie sa ma bucur de fiecare lucru ca si cum il fac pentru prima data. Nu e vina nimanui pentru ese...

Ascult muzica si ma gandesc la lucrurile ce se intampla in viata mea, la ceea ce am avut, cum am fost si cum am ajuns. Schimbarile incep sa se vada, insa regrete vor exista, fie ca vreau sau nu sa le numesc asa...ceva tot exista si opreste o parte din mine in trecut.  Adesea mi-am spus ca fiecare dezamagire schimba suflete, dar pana nu traiesti cu adevarat nu iti dai seama cat de dureros este sau cat de incerte sunt sentimentele de dupa ... Vreau sa invat sa merg iar, sa nu privesc in trecut. Trebuie sa alerg spre viitor, sa fac schimbari de care sa nu imi para rau si sa nu ma intind mai mult decat imi este plapuma. Imi este dor sa vorbesc despre lucruri frumoase, duioase si tandre. Stiu, nu ma retine nimeni sa scriu despre alte pasiuni sau lucruri ce ma incanta, insa simt ca inima imi este in doliu. Caut drumul spre viitor. Daughtry - Learn My Lesson

Astazi nimic nu ma poate atinge. Sunt linistita si calma...nu am nici un motiv anume, nu am luat nici un medicament si nici raceala nu a plecat de la mine, insa de undeva din interior vine o calmitate greu de descris in cuvinte; M-am plimbat cu ghetutele albastre printre frunzele uscate, le-am fosnit copilareste si am simtit parfumul toamnei. Era un rece straniu, ce imi imbratisa picoarele si fata. Cerul zambea strengar, imi era complice la plimbare. Simt o stare de melancolie...e toamna albastra, simt asta cu toti porii si visez doar albastru. Nu stiu ce inseamna cu exactitate, dar ma cufund in lumea asta. PAULA SELING - Toamna-n Bucuresti

Miros de paine calda. plimbari. ganduri. sentimente. zambete. amintiri. dureri. Astazi m-am simtit diferit. Am vrut sa ma bucur de aceasta zi insorita si amortita, sa ma plimb in voie si sa uit de trecut macar pentru doua ore. Sunt multe de spus, insa nu ma simt pregatita.

Oamenii dragi ma intreaba cum ma simt, insa raspunsul meu este sec "sunt bine...". Ei isi dau seama ca nu este asa, insa nici mie nu imi este usor sa vorbesc despre sentimentele interioare, cel putin nu acum. M-am gandit la fel si fel de ipoteze, dar nici macar imaginar nu as putea sa iau o decizie. Independenta de care am parte, imi aminteste de dorinta unei foste colege ... acum as putea sa o contrazic, sa ii aduc argumente ca nu este atat de bine sa te intorci seara in casa, sa pui capul pe perna si sa nu primesti un semn, un mesaj de noapte buna. Sa ai nevoie de un sfat din exteriorul cercului de prieteni si sa nu ai la cine sa apelezi...sa nu gasesti umarul ce pana acum iti era ca un munte de intelegere. Sunt o faptura mica, ma simt inutila...dar trebuie sa ma gandesc ca undeva in lumea aceasta cineva are nevoie de mine si personalitatea mea pentru a ii face inima sa bata cu dragoste. Nu mi-am pierdut increderea ca exista dragoste, sentimente frumoase si chiar exista...

Mi-am concentrat timpul pe un site cu diverse lucruri necesare pentru creatia bijuteriilor handmade. Mi-am umplut un cos cu multe produse si o sa las o suma considerabila, insa merita fiecare banut ... caci in viitor o sa am niste bijuterii unice si frumoase. Imi era dor sa ma cufund in lumea mea, priveam zilele trecute cutiile cu margelute, tortite si charmuri si ma gandeam ca e timpul sa-i dau bice. Trebuie sa fac lucruri de care sa ma despart, insa imi e putin dificil pana imi gasesc o piata de distributie. Am nevoie de lucruri in care sa ma afund...de activitati din care sa castig incredere si independenta financiara. Resursele mele se cam termina si nu vreau sa stau pe uscat. Sunt multe de spus, insa ma simt obosita...a trecut si aceasta duminica.

Astazi am plans, mai mult ca in celelalte zile... imi pasa si ma doare. M-am apucat sa scriu aceste randuri de cateva zeci de minute, insa am scris si am sters tot fara sa privesc in urma. Durerile sentimentale trebuie sa nu imi acapareze viata. E dureros, dar nu imposibil de trecut peste ... spun aceste lucruri cu gandul la o persoana pe care o cunosc de la distanta, dar pe care o citesc indeaproape. A avut parte de un deces al unei persoane dragi inimii ei, lunile treceau, ea se punea pe picioare insa in suflet inca existau regrete si dureri... acum dupa doi ani situatia e mult mai buna, a invatat sa mearga iar si sa se bucure de micile intamplari cotidiene. Gandul ii e mult mai linistit... ... asta vroiam sa spun, ca un deces e ireversibil, insa o despartire fie poate sa aibe o impacare, fie a insemnat o lectie de viata pe care o depasesti mai usor intr-un fel sau altul. Nu am vrut niciodata sa ma gandesc ca o sa am parte de aceste zile intunecate sufleteste, incepusem sa vad de...

Despartire tacita ... niciodata nu m-as fi gandit ca o sa am parte de asemenea intamplare soarta   suferinta sfarsit de relatie.  Ultimele luni au fost confuze pentru mine. Am incercat sa imi raspund singura la intrabari pe care nu am avut curaj sa le rostesc. Priveam in jurul meu si ma simteam din ce in ce mai singura, nu mai simteam afectiunea de care aveam nevoie si nu intelegeam cum totul s-a naruit sub ochii mei. Nu vreau sa dau vina pe nimeni, am gresit si eu ... imi recunosc o parte din vina, insa consider ca am lasat de la mine atat cat am putut, am calcat peste principii si am vrut sa lupt pentru NOI ... dar am obosit. Cuvintele "relatie de rahat" si "tin la tine putin spre deloc" au fost cele care m-au facut sa renunt, sa imi las inima sa sufere o perioada si sa ofer libertate omului de langa mine sa gaseasca ceea ce isi doreste. Nu am fost ceea ce cauta, focul dragostei noastre s-a stins anul trecut, cel putin eu atunci am simtit primul hop. Am inch...

Am vazut o stea cazatoare si mi-am dat seama ca este un semn... raspunsul l-am aflat mai tarziu, desi il stiam totusi nu m-am simtit deloc bine. Tremuram din toate incheieturile, ma simteam singura si as fi vrut sa vorbesc...sa imi golesc mintea de sentimente. M-am uitat in jurul meu, eram singura ... am reusit pana la urma sa ma descarc fara sa plang. Chiar ma simt bine dupa o terapie, mai sunt regrete si dureri, insa stiu ca acum pot sa merg mai departe cu sufletul linistit. Am descoperit cu ocazia aceasta si cum gandesc oamenii si cum reactioneaza la durere. Imi pare rau ca am avut nevoie de o situatie de acest gen, nu ma gandeam niciodata ca asa o sa se intample. Sunt bine ... pe cat se poate spune. Nu vreau sa dramatizez, sunt lucruri mai grave in viata, dar si aceste momente sunt insuportabile.

  Acult: Awolnation - Sail  Am adormit la pranz - gest pe care il imbratisez foarte rar - am visat sau mai bine spus am adormit cu gandul la trecut. Intreg visul am alergat, fugeam de mine si incercam sa gasesc raspunsuri pentru intrebarile pe care nu am avut curaj sa le rostesc.  Nu stiu ce se petrece cu adevarat in jurul meu... m-am surprins rostind in linistea serii mai mult pentru sine : "La mine se gandeste cineva...ce simt?" Sunt o rasfatata, poate aceste este si motivul pentru care simt ca mi-ar fi trebuit intelegere din partea oamenilor din jur. Daca nu le arat cat sufar, asta nu inseamna ca nu ma simt la Pamant, ca nu plang de durere sau ca este usor sa treci peste aceasta indepartare. Am inteles in trecerea mea prin aceasta viata chinuitoare, dar uneori inexplicabil de placuta, ca nu ajuta cu nimic sa te plangi zi de zi si sa le strici dispozitia celorlalti. Viata personala trebuie sa ramana undeva acolo ... caci o relatie este in doi, nu in grup. P...

Nici nu stiu cum mai este viata mea. Am incercat sa imi improvizez activitati, sa nu las timpul sa ma gaseasca cu garda jos si sa ma loveasca in inima. Ma gandesc la focul ce s-a aprins din nimic, s-a mentinut cu sentimente, curiozitati, momente, zambete si iubire .... insa cand flacara s-a ridicat prea mult, n-am mai gasit "lemne" suficiente sa il pastram si ne-am trezit cu cenusa. Am incercat luni bune sa il readuc la viata, am asteptat sa reinvie si l-am privit minute bune, am vazut cum se ridica un varf de speranta...insa se pare ca a fost ultima vapaie. Cenusa ce a ramas, e defapt amintirea timpului scurs printre degete. Incerc sa imi dau seama ce inseamna iubirea, sa o descriu ... dar parca nu am simtit asta niciodata, acum ma simt goala de sentimente si straina de acesti termeni. Am vrut sa cred ca am iubit si am fost iubita, dar in prezent ma tem ca am descoperit cu adevarat ceea ce inseamna, am trait inca de la inceput in iluzia mea copilareasca ... imi pare rau...

Oare chiar sunt? Oricat de mult am incercat sa imi spun ca nu imi mai pasa, ca trebuie sa merg mai departe si ca miezul noptii a trecut, iar povestea este pe sfarsit ... am momente in care privesc in trecut, plang si imi este dor de momentele acelea. As vrea sa pot pasi mai departe pe drumul fericirii... dar m-am ratacit in padurea orgoliilor. As fi ipocrita sa spun ca nu au fost niste ani frumosi pe care poate nu o sa ii mai gasesc niciodata, am avut multe de invatat si de daruit ... insa ne-am impotmolit atunci cand credeam ca legaturile sunt mai stranse. Am plans, mi-am sters lacrimiile, am sperat si inca astept ... poate ca asteptarea mea nu are limite sau raspunsuri. Imi pare rau ca nu sunt atat de matura incat sa iau situatia in brate si sa discut ce ma doare, simt ca nu as fi inteleasa...cel putin nu virtual, as prefera ceva palpabil si concret. Dar nu vreau sa fac eu acest pas, poate ca am nevoie de o dovada din partea cealalta ... consider ca am trecut cu vederea peste mult...

Situatia mi-a pus capac. Ma simt stoarsa de puteri. Am vrut sa par puternica, insa inima imi cedeaza ... nici medicamentele nu ma mai ajuta. Imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat. Nu imi imaginam niciodata ca o sa ajung in punctul acesta. Socoteala de acasa nu se potriveste cu realitatea indepartata...sau ma rog, realitatea actuala. Nici cuvintele nu mai curg usor cum o faceau inainte. Trebuie sa imi gasesc un alt echilibru... mai devreme sau mai tarziu totul are un sfarsit.

Nu ma simt bine deloc. Atat sanatatea imi cam pune piedici cat si sufletul. As alerga spre o alta lume, dar stiu ca nu exista. Am nevoie de un sfat, de cineva care sa imi inteleaga confuzia si sa ma imbratiseze pentru a imi gasi echilibrul. Privesc in jurul meu si sunt doar eu cu ursul de plus... el imi asculta problemele si ma priveste strain. Nu imi explic cum am ajuns sa nu mai simt. Nu credeam ca este posibil. Inima imi e de piatra, poate anotimpul este de vina sau poate tot ceea ce s-a acumulat aici, in inima ... am uitat sa mai curat cu solutii depunerile ce s-au impamantenit pe sufletul meu optimist. Astazi m-am simtit mai straina de mine ca niciodata! Am incercat sa zambesc, sa nu arat ce este dincolo de chipul acesta vesel... insa am obosit sa rad fortat si sa zambesc sec. As vrea sa plang, sa imi strig durerea si sa scap de durerea aceasta. Este mai greu decat mi-am imaginat, adevarul este ca nu ma gandeam niciodata ca o sa pot sa simt nu mai simt ceea ce a insemnat univ...

Intreaga noapte m-am invartit in pat, n-am putut sa dorm gandindu-ma la cum este mai bine pentru mine si pentru viitor.  Insa socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, atunci cand simteam ca am gasit raspunsul am primit o veste care m-a lasat perplex. Am o inima si nu pot sa fiu atat de cruda tocmai in perioada asta ... da stiu ca nimeni nu se gandeste si la mine, insa eu asa sunt ... incerc sa pun pe primul loc pe ceilalti si apoi ma gandesc la persoana mea. Ma simt ca un pres pe care oamenii isi sterg ghetele inainte sa intre in casa. Lacrimile de durere bat la usa sa intre in casa gandurilor permanente, incerc sa le evit, vreau cu ardoare sa imi revin si sa imi gasesc un rost in viata. Imi este dor de multe sentimente! Vreau sa ma cuibaresc, sa plang, sa imi mangaie parul si sa mi se spuna ca totul o sa  fie bine. Nu mai am siguranta! Sunt ca o frunza batuta de vant.

Am plans in interiorul meu. Am varsat lacrimi de nimeni stiute. Imi venea sa alerg cat mai departe de viata mea.  Lucruri ce par simple... sunt atat de grele in esenta. Am incetat sa ma mai vait sau sa bat la cap persoanele dragi cu problemele mele. Trebuie sa ma descurc singura si sa iau decizii de care inca imi este teama. Stiu ca nu este capat de lume, insa ma doare fiecare seara cand pun capul pe perna si ma simt straina de mine. Calea cea simpla nu este neaparat cea de langa mine, impulsul de moment este apasator insa... am invatat sa privesc in ansamblu si sa traiesc pentru astazi gandind spre viitor. Fiecare zi este o bucurie ca pot sa zambesc, ca sunt sanatoasa si ca am o familie la care ma intorc seara acasa. De multe ori m-am gandit ca fara ei as fi singura pe acest pamant, mi-ar fi greu sa lupt daca nu as avea unde sa ma cuibaresc. Inca plang incet, vreau sa pun punct ... simt ca nu mai pot. Ascult:  Not Alone -  i 94

Capitala pentru ceilalti, pentru mine doar un alt loc de pe harta. Am fost la cumparaturi, am colindat prin magazine si m-am intors asa cum am plecat. Nimic, dar nici macar un produs nu a reusit sa imi satisfaca gusturile. Nu stiu daca am devenit eu prea cusurgie sau lumea nu mai produce lucruri simple. Nu intru in detalii, caci nu m-ar ajuta cu nimic; Sunt dezamagita e tot ce pot sa spun. Toamna a venit cu pasi repezi si eu nu pot sa ma bucur de ea asa cum mi-am imaginat. Raceala ma imbratiseaza cu drag. Eu o primesc in trupul meu fara sa fiu incantata...trebuie sa beau ceva fierbinte, asa ca pun stop pentru astazi.

Atunci cand scriu despre povestea mea, nu imi place ca sa imi imprumute cineva condeiul si sa scrie peste mine. Perspectiva mea despre viata e diferita, sau cel putin eu asa o consider. Am inceput sa traiesc diferit fiecare clipa si imi place sa povestesc la momentul potrivit aceste detalii... pana atunci pastrez stiloul alaturi de carnetelul cu imprimeul tomnatic si ma bucur de fiecare clipa. Parerile celor din jur nu ma mai afecteaza asa cum se intampla in urma cu numai cateva luni. Nu stiu daca sunt privita prin prisma anumitor fapte sau pur si simplu pentru ceea ce sunt si felul de a ma comporta ... cert este ca nu ma mai simt asa timorata si rezervata. Nu vreau sa cred ca am trecut dintr-o extrema in alta, sper sa nu fie asa. Ma simt obosita de alergat. As vrea sa ma opresc in loc, sa ma impiedic si sa stabilesc un punct de repauz. Poate ca sunt singura care cedeaza in acest "joc" dar asta simt acum ... timpul nu m-a ajutat, ci m-a indepartat.

De luni incep lucrurile bune, nu? Astazi am fost destul de agitata, nu m-am simtit bine si am avut intrega zi o stare de neliniste. Vremea nu ma ajuta deloc, cerul se intuneca, vantul adia si frigul se lasa. M-am plimbat pe strazi infrunzite, mi-am lasat gandurile sa zboare si vorbele sa curga. Imi venea sa ma asez pe marginea drumului, sa privesc in gol si sa plang. Am in interior o duzina de sentimente care se lupta si nu imi dau pace. Vreau un semn, nu mai suport ... simt ca viata mea e in cadere. Inima mi se farama pe zi ce trece, pe dinauntru sunt lovita si aripile nu mai sunt folosibile, insa  in exterior vreau sa par ca sunt bine. Stiu, sunt falsa...insa eu stiu ce simt cu adevarat si e tot ce conteaza acum, nu imi mai pasa ca ceilalti incep sa ma considere insensibila sau putin sufletista, eu stiu mai bine prin ce trec, ce imi lipseste sau de ceea ce am nevoie.

Am plecat cu inima deschisa, zambetul pe buze si o dorinta de a uita ranile trecutului. Am pasit cu inima emotionata si cu gandul ca "totul o sa fie bine"... dar privirea mea era atintita asupra falsitatii si gesturilor evidente. Poate ca ochelarii au fost vinovati pentru ceea ce vedeam atat de clar, sau "mintea de apoi" m-a ajutat sa fiu atat de rece. Nu vreau sa ma gandesc la asta acum, au existat momente frumoase, discutii interesante si priviri de mult uitate. Nu mai suntem cine am fost, dar acest lucru nu trebuie sa ne puna o bariera in cale.

"Fie roata si patrata tot se mai invarte odata." Astazi a fost o zi de cumparaturi. Am catutat cateva lucruri pe care mi le doream, insa nu am gasit nimic care sa imi atraga atentia cu adevarat. Ma bucur doar ca am reusit sa gasesc un cadou pentru sarbatoritul acestei saptamani. An de an mi-a fost atat de greu sa gasesc ceva ce sa imi placa cu adevarat, poate ca nici acum nu am nimerit-o dar atat ma duce inspiratia pe mine. Revenind la citat: Da, asta simt! Parca roata se rasuceste usor, dar eu inchid ochii nu vreau sa o vad. A venit timpul sa ma comport asemeni indiferentei cu care am fost tratara. Nu imi place sa fiu razbunatoare, dar situatia mi-o cere. Inima mea e vie si nu vreau sa o las strivita de o talpa de adidas.

Vineri ... ziua in care nu as face nimic, dar ma surprind zumzaind ca o albinuta, facand multe treburi. Astazi am descoperit un sertar in care nu am mai umblat de foarte mult timp. Am fost placut surprinsa sa descopar biletele din perioada liceului, mesaje haioase si alte amintiri pe care le-am reanalizat ... acum am incercat sa vad ce s-a realizat pe parcurs din ceea ce scria, iar rezultatul: multe s-au infaptuit fara sa bag de seama. Am inceput sa caut trecutul. Prezentul meu este cam cenusiu si incurcat. Ma simt ca o minge de ping-pong lovita si dorita inapoi. Nu stiu cum sa exprim sentimentul...poate dorita e mult spus, obisnuita de a veni de acolo de unde am plecat. Am nevoie de certitudine, de fapte si cuvinte. M-am saturat sa inchid ochii, nu mai pot... am dat jos ochelarii si totul este clar.

M-am simtit rau fizic. Am incercat sa imi colorez starea cu mici detalii care ar fi putut sa ma puna pe picioare, insa rezultatul a fost destul de negativ. Dupa mult timp m-am uitat cu alti ochi in oglinda si nu mi-a placut ce am vazut. Sunt palida, trasa la fata, fara obrajii mei rotunzi si proeminenti. Bretonul a disparut in cea mai mare parte a timpului de pe fruntea mea insemnata de aventurile copilariei. Nu ma recunosc. Multi mi-au spus ca m-am schimbat... insa eu am avut nevoie de timp sa cred cu adevarat acest lucru. Astazi aprob si nu stiu daca e tocmai ce imi doream. 

Ma simt goala si straina de mine. Intreaga zi am incercat sa imi ocup mintea cu activitati si sa ma prefac ca totul este bine ... dar nu, nu este deloc asa. Nu stiu ce este mai bine sa fac, cum sa procedez sau ce decizie sa "imbratisez".  Astazi imi venea sa plang, dupa mult timp m-am simtit demoralizata si singura. Ma uit la tv sau citesc carti si totul ma duce cu gandul la viata mea si incerc sa ma ridic de jos si sa imi imprim in minte ca anumite situatii sunt normale si umane... chiar daca nu imi fac placere. "Capul sus" - asta aud mereu in jurul meu.

Zambet ironic. Cine ma cunoaste stie ca folosesc acest zambet cand ceva nu imi pica bine sau cand "ma calca cineva pe coada". S-au acumulat multe sentimente si fapte care ma fac doar sa zambesc sec si ironic. Nici nu imi dau seama ce simt cu adevarat. Sunt furioasa, dezamagita sau doar obisnuita? Cert este ca inca imi pasa, oricat de puternica am dat dovada ca sunt, in interiorul meu mai exista sentimentul de neputinta si tristete. Timpul mi-a legat mainile si ma face sa nu lupt cu toate armele pe care le detin. Viata-i scurta, uneori e grea...alteori e frumoasa - dar oricum ar fi noi trebuie sa o traim la intensitate maxima si sa ne dorim sa ajungem catre momentele ce ne fac fericiti, catre persoanele care ne aduc zambetul pe buze si ne gadila inima. M-am trezit la realitate, m-am lovit cu capul de prag si mi-am dat seama ca romanele nu depasesc bariera paginilor scrise cu cerneala ... poate ca si viata mea poate sa fie un roman, dar unul ce nu o sa fie trait decat de m...

"De ce nu suna telefonul?" - o replica pe  care am auzit-o la tv acum mult timp, dar care m-a urmarit intreaga zi fara sa imi explic cum a ajuns sa se plimbe printre gandurile mele. Puteam sa formulez altfel aceasta dilema pe care o aveam , insa eu am ales fraza mot-a-mot. In fine, nu asta e problema existentiala. Ideea este ca astazi am asteptat un semn, nu stiu de ce...dar imi doream sa il aud cum suna si sa primesc o veste, oricare ar fi aceasta. In rest ziua a fost chiar draguta. Am gatit, am pozat mancarea intr-un stil caracteristic, m-am bucurat de soare, de caldura si fara un motiv explicabil am baut cola.  Am cateva intrebari care ma macina in interior. Nu stiu cum sa raspund sau incotro sa merg sa primesc o indrumare catre adevar. Sunt confuza. Ascult: Howie Day - Stop All the World Now