Sunt putin melancolica. Am incercat sa fiu tare si sa arat ca nimic nu ma doare, chiar daca seara ajungeam sa adorm plangand...am vrut ca aparentele sa ma gaseasca puternica si indiferenta fata de tot ce se intampla in jurul meu si al oamenilor ce au reprezentat un tot unitar pentru mine.
Nu neg posibilitatea sa am o mare parte din vina pentru pierderea lor, insa undeva in sufletul meu stiu ca ei au gresit cand au continuat sa mearga pe drumul ce nu le-a adus nici un beneficiu, ci doar o obisnuinta zilnica...pe care inca nu o vad, desi o simt in interiorul lor, dar refuza sa constientizeze ce este aceasta apasare.
Suntem oameni si ne dorim sa pozam in corpuri perfecte si in persoane cu vieti deosebite, insa se stie de cand lumea si pamantul ca exista si probleme care ne doboara...probleme pe care multi dintre noi ne dorim sa le pastram pentru noi, dar atunci cand se afla, nu mai putem sa pozam in oameni puternici, ci trebuie sa indreptam lucrurile astfel incat sa inteleaga toata lumea ca nu ascundem mereu gunoiul sub pres pe cum se pare.
Pare ca sunt superficiala si ca tot ce fac este pentru "ceilalti" sau pentru "lume" insa nu e asa... pentru mine trebuie ca in primul rand cei dragi sa stie cum sunt...sa le demonstrez lor ca sunt puternica si vesela.
Nu suport ideea ca cineva sa spuna ca e "foarte bine" si in acelasi timp sa stie ca tu ii stii suferinta din ochi sau problemele de sub pres... minciunile astea mici, cu timpul ajung sa devina temeri si sa nu mai ai incredere in cuvantul spus.
Nu stiu cat de coerenta am fost in gandire, ma simt dezamagita de o persoana careia i-am acortat foarte multe sanse, si se pare ca inca o mai fac, dar nu stiu de ce :-??
Nu vreau sa mai aud scuze ce nu sunt simtite cu inima...
Refuz sa inteleg cum poate sa se coboare la un nivel atat de jos, sa accepte sa fie controlata in lucrurile persoanale si cu toate acestea tot ea ea sa se simta vinovata si sa plece capul in fata lui "Big Brother" ce ii face ancheta zi-lumina.
Teama ca o sa il piarda, si ca e tot ce i-a mai ramas dupa ce s-a inchis intr-o bula pentru aceasta relatie, teama asta a facut-o sa se tina cu dintii si sa se umileasca mai mult decat mi-as fi imaginat ca poate sa o faca.
Am incercat sa o ajut....dar tot ce spun, sunt doar cuvinte pe care nu le intelege si le decodifica pe intelesul ei si i le spune "stapanului" care o manipuleaza dupa bunul plac.
Nu neg posibilitatea sa am o mare parte din vina pentru pierderea lor, insa undeva in sufletul meu stiu ca ei au gresit cand au continuat sa mearga pe drumul ce nu le-a adus nici un beneficiu, ci doar o obisnuinta zilnica...pe care inca nu o vad, desi o simt in interiorul lor, dar refuza sa constientizeze ce este aceasta apasare.
Suntem oameni si ne dorim sa pozam in corpuri perfecte si in persoane cu vieti deosebite, insa se stie de cand lumea si pamantul ca exista si probleme care ne doboara...probleme pe care multi dintre noi ne dorim sa le pastram pentru noi, dar atunci cand se afla, nu mai putem sa pozam in oameni puternici, ci trebuie sa indreptam lucrurile astfel incat sa inteleaga toata lumea ca nu ascundem mereu gunoiul sub pres pe cum se pare.
Pare ca sunt superficiala si ca tot ce fac este pentru "ceilalti" sau pentru "lume" insa nu e asa... pentru mine trebuie ca in primul rand cei dragi sa stie cum sunt...sa le demonstrez lor ca sunt puternica si vesela.
Nu suport ideea ca cineva sa spuna ca e "foarte bine" si in acelasi timp sa stie ca tu ii stii suferinta din ochi sau problemele de sub pres... minciunile astea mici, cu timpul ajung sa devina temeri si sa nu mai ai incredere in cuvantul spus.
Nu stiu cat de coerenta am fost in gandire, ma simt dezamagita de o persoana careia i-am acortat foarte multe sanse, si se pare ca inca o mai fac, dar nu stiu de ce :-??
Nu vreau sa mai aud scuze ce nu sunt simtite cu inima...
Refuz sa inteleg cum poate sa se coboare la un nivel atat de jos, sa accepte sa fie controlata in lucrurile persoanale si cu toate acestea tot ea ea sa se simta vinovata si sa plece capul in fata lui "Big Brother" ce ii face ancheta zi-lumina.
Teama ca o sa il piarda, si ca e tot ce i-a mai ramas dupa ce s-a inchis intr-o bula pentru aceasta relatie, teama asta a facut-o sa se tina cu dintii si sa se umileasca mai mult decat mi-as fi imaginat ca poate sa o faca.
Am incercat sa o ajut....dar tot ce spun, sunt doar cuvinte pe care nu le intelege si le decodifica pe intelesul ei si i le spune "stapanului" care o manipuleaza dupa bunul plac.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: