Duminica perfecta

M-am trezit prea de dimineata, mi-am dat seama ca oricat as incerca sa pierd vremea prin casa tot este prea devreme. Somn nu mai aveam, asa ca m-am hotarat sa ma ridic din pat si sa fac ceva, dar cum era o ora matinala...zgomot nu puteam sa fac...m-am indreptat spre oglinda si ceea ce am vazut nu mi-a placut. Eram foarte ciufulita, bretonul statea aiuritic si nu aveam nici cea mai mica idee ce sa ii fac.
Nu vreau sa lungesc mult vorba cu acest incident, caci am multe alte intamplari despre care pot sa vorbesc si care merita notate in aceasta bucatica de suflet virtual.
Cert este ca am reusit sa pierd timpul cu aranjarea parului. Pana la urma tot raul spre bine, nu?

Vremea nu parea la fel de prietenoasa ca ieri, asa ca m-am imbracat bine si am plecat catre treburile mele. Am ajuns la locul stabilit cu o jumatate de ora mai devreme...am sperat ca daca tot sunt prima la locul cu pricina sa fiu servita repede si sa plec la fel de repede.
Rabdarea mi-a fost pusa la incercare, pentru ca socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea de la fata locului.
Dupa o ora de asteptare am reusit sa termin, asa ca am plecat inca vesela (spre surprinderea mea).

Am vorbit cu EL si am hotarat unde urma sa ne vedem. Am plecat grabita pentru a ajunge mai repede (timpul trecea in defavoarea mea).
Cand m-a anuntat ca a ajuns deja la locul stabilit, eu mai aveam cam 15 minute de mers pe jos...mi-am zis ca mi-ar prinde bine sa ii aud vocea si am pornit la drum. Glasul lui mi se parea putin ciudat, nu stiu daca as putea spune suparat...simteam ca se comporta putin anormal, dar am crezut ca totul se intampla in imaginatia mea. Paseam grabita si treceam printre oameni fara sa ii studiez, nu ma interesau detalile...vroiam sa ajung la persoana care ma putea face sa trec peste inceputul zilei incarcat si putin stresant.
Vorbeam la telefon si brusc, nu stiu carui motiv am intors capul spre un pom, cand...mare mi-a fost uimirea sa il vad pe EL care se hotarase sa imi faca o surpriza.
Eram fericita, surprinsa si putin uimita de situatie... prima reactia a fost sa ii sar in brate si sa il imbratisez puternic.

In drum spre Cismigiu pescarusii ce zburau deasupra lacului mi-au atras atentia... ne-am oprit sa ii privim, nu mai vazusem niciodata aceste zburatoare de la o distanta asa de mica. Pentru cateva secunde mi-a parut rau ca nu am avut aparatul cu mine, dar apoi mi-am revenit si mi-am dat seama ca nu este nevoie de un aparat performant, ci si de putin talent pentru a realiza niste poze reusite.

Ma gandeam ca am atatea motive sa fiu fericita... eram alaturi de EL, afara in parc - ceea ce imi doream mult si puteam sa alerg prin zapada asemeni unui copil, puteam sa privesc copii si peisajele...aveam compania potrivita pentru a face tot ceea ce imi trecea prin minte.

Vrabiutele au fost privilegiate, caci ele au fost primele carora le-am dat "melcisori cu miere" sa manance... Apoi un porumbel a venit si dupa el a urmat si "potopul". Am trecut adesea pe langa porumbei, dar niciodata nu am stat atat de aproape de ei...astazi i-am privit si chiar i-am admirat.

Ne-am batut cu zapada, iar un domn in varsta a intrat in jocul nostru si spunea ca eu tintesc mai bine de la departare. Imi doream de mult sa ma bulgaresc cu EL...era un "must do".

Am fost la fast food...dar nu am mancat "junk food-uri", asa cum faceau cei de acolo...ci ne-am comandat inghetata. Tin sa precizez ca in magazin era la fel de cald ca vara, deci nu simteam ca afara este iarna...poate doar privelistea de pe geam putea sa tradeze asta.

Sentimentele pe care le-am simtit in aceasta zi sunt mult prea puternice pentru a putea fi descrise. Ceilalti ar putea considera o zi banala, in schimb in interiorul meu totul se intensifica si ceea ce am facut a reprezentat mult si voi pastra mereu aceste amintitri...
Nu simt oboseala acumulata in decursul acestei zile...Fericirea este mai puternica si inlatura toate durerile, fie ea durerea de masea.