Daca trebuie...

Incep aceasta postare prin a relata faptul ca ma bucur mult ca este fratele meu acasa...nu mi-am imaginat niciodata ca o sa spun asemenea lucru, dar astazi ii multumesc pentru acest fapt.

Atat vreau sa spun despre acest subiect...nu vreau sa dau in sentimentalisme ca nu imi sta in caracter sa spun lucruri frumoase despre nesuferitul de bro.

In alta ordine de ideei, vreau sa spun ca ma simt mult mai bine...consider ca vizita pe care am primit-o ieri a reusit sa ma linisteasca si sa imi aminteasca locul in care trebuie sa ma aflu.

Am primit imbratisarea de care aveam nevoie pentru a simti stropul de incurajare despre care vorbeam ieri.

Nu numai ca am zambit, ci am ras destul de mult, lucru pe care nu l-as fi crezut ca se poate intampla intr-o zi moharata.

De dimineata am avut parte de un oras trist, strazile sunt acoperite de zapada amestecata cu urme de namol, ceata cade usor si reuseste sa increteasca si cel mai fin par (sa ii confere o noua asezare ciufulita), vantul adie usor si coloreza obrajii palizi.

Un sentiment straniu m-a cupris si mi-am dorit sa ma plimb cat mai mult...sa evit intrarea in casa cat mai mult cu putinta. Am simtit ca m-am trezt la realitate...o realitate pe care nu pot sa o descriu in cuvinte...ea ramane undeva in ganduri si in bataile inimii;

Acum imi dau seama ca imi pare rau ca am fost constransa de situatii sa aman iesirea de miercuri, acum sunt convinsa ca urmatoarea sansa o sa fie peste mult timp, poate chiar prea mult...mi-as fi dorit sa fac ceva aparte...sa vorbesc mult, ironic, sa rad in alt mod, sa critic, sa povestesc, sa ascult....sa trec pentru cateva ore in pielea personajului pe care l-am inchis demult intr-un sertar.

Sa redescopar povestea de dincolo de aparente.

Oricat as vreau sa pun granita nu pot...simt nevoia sa depasesc din cand in cand lumea mea si sa traiesc in amintiri de mult prezente.