M-am trezit intr-o liniste stranie...m-am imbracat si am iesit afara sa fac cateva poze.
Am privit zapada proaspata, ce are la suprafata un strat format din fulgi nefiresc de mari.
Totul in jur straluceste din pricina cristalelor de gheata si a soarelui ce atinge plapand zapada.
Saptamana trecuta, tocmai incepusem sa cred ca primavara va veni mai devreme...cu o hotarare salbatica si va alunga frigul acestui anotimp rece;
Dar, iarna s-a zburlit mai tare si a vrut sa demonstreze ca este inca luna ianuarie.
Aceasta putere cu care a acaparat totul peste noapte a reusit sa ne lase fara cuvinte, dar sa ne aminteasca ca e inca iarna...
Prin toata tara, iarna si-a refacut simtita prezenta : ger, viscol si zapada din belsug.
Ieri a fost intunecat si mohorat, dar astazi puterea iernii a scazut..soarele a rasarit si privindu-l cu atentie imi pare ca imi zambeste.
Ciudat, dar...o parte din zapada s-a si topit. Firele de iarba ce incepusera sa incolteasca inainte de [re]intoarcearea frigului au scos capul la lumina.
Iar pomenesc de notiunea timpului si realizez ca timpul stie ce vrea de la noi, isi face treaba cum stie mai bine...trece necontenit, dar nu imi pare rau...vreau sa treaca cu folos, sa curga cu roade si impliniri din toate punctele de vedere;
Sa avem rabdarea necesara sa privim in jurul nostru si sa vedem lucrurile frumoase...acele franturi de natura ce ne umple inima de admiratie si bucurie.
Astazi ma simt fericita si activa. Am depasit starea de lene acuta si lucrez cu pasi marunti dar siguri. Sunt convinsa ca totul se datoreaza suportului moral pe care il primesc.
Recunosc ca sunt momente in care exagerez, dar asta este felul meu de a ma exprima cand sunt agitata...imi pare rau ca depasesc limita admisa si reusesc sa ating linia penibilului.
Mi-am propus sa gasesc calmitatea de care am nevoie pentru a nu supara pe cei ce imi sunt alaturi. Ei ma inteleg si ma suporta, dar nu pana la infinit.
Imi pare rau ca am suparat pe cineva astazi...in clipele respective am simtit cum cerul a picat deasupra mea, si a inceput sa ma preseze si sa ma certe pentru ca nu sunt cumpatata si nu stiu sa folosesc fiecare sentiment cu masura.
Atunci cand am realizat ca am fost iertata si pentru aceasta iesire a mea, mi-am dat seama ca sunt o norocoasa ca am gasit pe cineva care stie sa ierte si sa treaca peste modul meu ciudat de a vedea lucrurile din jur. Nu vreau sa profit de bunatatea nimanui...asa ca in viitor vreau sa fiu certata aspru cand ajung pe aratura si gresesc.
Sunt fericita ca am astfel de oameni alaturi si mai ales ca iubitul meu face parte din categoria oamenilor pentru care as fi dispusa sa imi vand inima...EL e cel care trebuie sa ma accepte cu ifose si toane...EL stie sa ma asculte si sa ma invete, EL ma cearta, EL ma iarta, EL ma iubeste si EU pe EL il IUBESC.
Ma gandeam mai devreme la ce reprezinta fericirea mea...si la felul in care ea vine din multe nimicuri si ma inveseleste instantaneu. Eu pot, dar altii de ce nu? Consider ca fericirea e diferita de la om la om, si probabil asta este motivul pentru care multi nu sunt zambiciosi si fericiti, pentru ca nu au descoperit ce inseamna fericirea pentru ei. :)
Sa vezi ce te mai cert cand o iei razna de tot. Te bag cu capul in zapada si te tin acolo pana iti raceste creierul si iti revii.
RăspundețiȘtergere