Capitolul precedent s-a terminat brusc fara a intra in detalii - asta nu pentru ca nu mi le amintesc ci pentru ca simteam nevoia sa strang cat mai multe intamplari pe care sa le reunesc intr-un singur capitol...cu timpul am realizat ca as putea sa fac un capitol din fiecare intalnire.
Capitolul 7 reprezinta pentru mine sclipirea de care aveam nevoie atunci cand eram intr-un moment de cumpana.
Intr-o zi a lunii martie trebuia sa ne intalnim pentru a ii comunica decizia pe care am luat-o cu privire la NOI, imi amintesc si acum fiorii pe care ii aveam cand ma gandeam ca sunt incapabila sa ii spun ca imi este drag, tin la EL - doar ca nu vreau sa spargem bariera.
Eram o lasa, asa ca am evitat sa ma intalnesc cu EL... acum recunosc ca nu am procedat corect avand in vedere multele momente in care ii aratam o afectiune mai intensa decat cea de prietenie.
Inevitabilul s-a produs: ne-am certat prin intermediul internetului si EL era hotarat sa renunte definitiv la mine;
M-am speriat foarte tare asa ca am ales "solutia de moment". Era cel mai bun prieten al meu si ideea ca puteam sa raman fara EL m-a facut sa ii spun ca: "accept sa incercam, dar nu ii promit ca o sa mearga".
Pentru NOI ziua magica este 22 martie 2009, atunci a fost prima noastra intalnire in calitate de "EL" si "EA".
Mi-a adus un minunat trandafir - fara spini, era al doilea pe care il primeam de la EL ... primul l-am pastrat mult timp dar dupa nefericita cearta din luna mai anul trecut(2008) l-am aruncat -am ramas doar cu poza primului trandafir.
Revenind la intalnire pot spune ca a decurs cu stangacie caci eu acceptasem doar in ideea de a nu-l pierde ca prieten bun... dar sentimentele mele erau nule.
Primele intalniri au fost ciudate - cel putin eu asa le vedeam... asteptam clipa in care EL urma sa se resemneze ca nu merge o relatie intre noi si ... am fi devenit iar doi prieteni buni (nu stiu daca era posibil, dar in mintea mea aceasta idee era batuta-n cuie).
Timpul trecea, intalnirile se intensificau.
Nu pot sa descriu ceea ce simteam caci imi este greu, nu este vorba de compasiune sau ceva similar.
Fara sa-mi dau seama am ajuns in luna mai. EL plecase sambata la o nunta undeva in Buzau, trebuia sa vina duminica acasa. Eu imi doream sa ne vedem dar lucrurile erau neclare in sufletul meu, vroiam dar totusi parca nu vroiam.
Imi amintesc si acum conversatia telefonica pe care am avut-o in aceea sambata... insista sa ne vedem, dar eu ma gandeam ca o sa fie obosit si ca nu are rost sa se chinuie sa ne vedem - puteam sa ne vedem saptamana viitoare.
S-a stabilit sa ne intalnim in cismigiu (cred ca este vorba de data de 10 mai 2009 - nu-mi mai amintesc cu exactitate), a venit obosit caci nu dosmise in noaptea respectiva. Eu il priveam fara sa pot sa ii spun ca mi-a lipsit cat a fost plecat si ca totusi nu stiu ce simt pentru EL.
Avea parul ciufulit, tricoul bleu cu dungi colorate si mai avea ceva ce m-a facut sa imi dau seama ca am fost o proasta in tot acest timp. Am refuzat sa imi ascult inima caci fusesem de multe ori ranita si nu vroiam sa repet intamplarea. Eram doar o copila ce tinea un scut de aparare in fata inimii.
In ziua aceea am simtit un fior ciudat in corp si am avut cateva gesturi pe care nu le faceam in mod constient.
A fost o intalnire in adevaratul sens al cuvantului...am simtit ca merit sa fiu EA a lui caci incepusem sa simt acele trairi despre care citisem in multe carti de dragoste;
In toata agitatia parcului ne-am oprit sa ne imbratisam. Il strangeam tare de parca era ultima intalnire a noastra, simteam ca nu trebuie sa-i dau drumul caci de acum sentimentele mele sunt la EL.
Poate am fost atinsa de bagheta magica a iubirii... sau poate ca am avut un moment in care am scapat de sub control bariera pe care mi-o cladisem in timp.
Nu imi pare rau pentru nimic din ce s-a intamplat. Cert este ca nu am fost o ipocrita si i-am recunoscut ca atunci a fost momentul in care m-am indragostit de EL si ca pana atunci relatia a fost doar de dragul lui.
Cand imi amintesc retraiesc acele clipe si imi vine sa plang...
In ziua respectiva am stat mai mult decat imi propusesem in parc, nu ma gandeam la consecinte... in drum spre casa sunt convinsa ca am pastrat un zambet suspect pe chip.
Capitolul 7 reprezinta pentru mine sclipirea de care aveam nevoie atunci cand eram intr-un moment de cumpana.
Intr-o zi a lunii martie trebuia sa ne intalnim pentru a ii comunica decizia pe care am luat-o cu privire la NOI, imi amintesc si acum fiorii pe care ii aveam cand ma gandeam ca sunt incapabila sa ii spun ca imi este drag, tin la EL - doar ca nu vreau sa spargem bariera.
Eram o lasa, asa ca am evitat sa ma intalnesc cu EL... acum recunosc ca nu am procedat corect avand in vedere multele momente in care ii aratam o afectiune mai intensa decat cea de prietenie.
Inevitabilul s-a produs: ne-am certat prin intermediul internetului si EL era hotarat sa renunte definitiv la mine;
M-am speriat foarte tare asa ca am ales "solutia de moment". Era cel mai bun prieten al meu si ideea ca puteam sa raman fara EL m-a facut sa ii spun ca: "accept sa incercam, dar nu ii promit ca o sa mearga".
Pentru NOI ziua magica este 22 martie 2009, atunci a fost prima noastra intalnire in calitate de "EL" si "EA".
Mi-a adus un minunat trandafir - fara spini, era al doilea pe care il primeam de la EL ... primul l-am pastrat mult timp dar dupa nefericita cearta din luna mai anul trecut(2008) l-am aruncat -am ramas doar cu poza primului trandafir.
Revenind la intalnire pot spune ca a decurs cu stangacie caci eu acceptasem doar in ideea de a nu-l pierde ca prieten bun... dar sentimentele mele erau nule.
Primele intalniri au fost ciudate - cel putin eu asa le vedeam... asteptam clipa in care EL urma sa se resemneze ca nu merge o relatie intre noi si ... am fi devenit iar doi prieteni buni (nu stiu daca era posibil, dar in mintea mea aceasta idee era batuta-n cuie).
Timpul trecea, intalnirile se intensificau.
Nu pot sa descriu ceea ce simteam caci imi este greu, nu este vorba de compasiune sau ceva similar.
Fara sa-mi dau seama am ajuns in luna mai. EL plecase sambata la o nunta undeva in Buzau, trebuia sa vina duminica acasa. Eu imi doream sa ne vedem dar lucrurile erau neclare in sufletul meu, vroiam dar totusi parca nu vroiam.
Imi amintesc si acum conversatia telefonica pe care am avut-o in aceea sambata... insista sa ne vedem, dar eu ma gandeam ca o sa fie obosit si ca nu are rost sa se chinuie sa ne vedem - puteam sa ne vedem saptamana viitoare.
S-a stabilit sa ne intalnim in cismigiu (cred ca este vorba de data de 10 mai 2009 - nu-mi mai amintesc cu exactitate), a venit obosit caci nu dosmise in noaptea respectiva. Eu il priveam fara sa pot sa ii spun ca mi-a lipsit cat a fost plecat si ca totusi nu stiu ce simt pentru EL.
Avea parul ciufulit, tricoul bleu cu dungi colorate si mai avea ceva ce m-a facut sa imi dau seama ca am fost o proasta in tot acest timp. Am refuzat sa imi ascult inima caci fusesem de multe ori ranita si nu vroiam sa repet intamplarea. Eram doar o copila ce tinea un scut de aparare in fata inimii.
In ziua aceea am simtit un fior ciudat in corp si am avut cateva gesturi pe care nu le faceam in mod constient.
A fost o intalnire in adevaratul sens al cuvantului...am simtit ca merit sa fiu EA a lui caci incepusem sa simt acele trairi despre care citisem in multe carti de dragoste;
In toata agitatia parcului ne-am oprit sa ne imbratisam. Il strangeam tare de parca era ultima intalnire a noastra, simteam ca nu trebuie sa-i dau drumul caci de acum sentimentele mele sunt la EL.
Poate am fost atinsa de bagheta magica a iubirii... sau poate ca am avut un moment in care am scapat de sub control bariera pe care mi-o cladisem in timp.
Nu imi pare rau pentru nimic din ce s-a intamplat. Cert este ca nu am fost o ipocrita si i-am recunoscut ca atunci a fost momentul in care m-am indragostit de EL si ca pana atunci relatia a fost doar de dragul lui.
Cand imi amintesc retraiesc acele clipe si imi vine sa plang...
In ziua respectiva am stat mai mult decat imi propusesem in parc, nu ma gandeam la consecinte... in drum spre casa sunt convinsa ca am pastrat un zambet suspect pe chip.
"to be continued..."
Chiar aşteptam momentul acesta. Eram curioasă să aflu când ai descoperit şi tu că îl iubeşti.
RăspundețiȘtergereAcum ca ai descoperit, mai are "sare si piper" sa citesti mai departe?
RăspundețiȘtergereDa, bineînţeles! De fapt, de aici devine şi mai interesant. Vreau să aflu cum a decurs relaţia, dacă a întâmplinat anumite dificultăţi.
RăspundețiȘtergereApropo, mai e ceva ce voiam să te întreb. Prietenul tău e din acelaşi oraş? Sau stă mai departe?
Este o distanta destul de mica intre noi... 20 de km sau mai bine spus o ora si jumatate :D
RăspundețiȘtergereAtunci e bine. La început am avut impresia că el locuieşte în alt oraş pentru că povesteai tu că vă vedeaţi o dată la două săptămâni. :">
RăspundețiȘtergere