Vreme pasagera

Ce vreme ciudata.
Daca ieri faceam un fel de "sâc-sâc" pentru ca vremea isi arata coltii, astazi simt ca inebunesc in casa.
Am fost cam o ora pe afara, dar parca timpul a trecut prea repede si revenirea la locul de unde am plecat a fost mai groaznica. Se resimte o stare de "sarbatoare" in care linistea dainuieste alaturi de un praf magic de somnolenta.
Uneori am impresia ca sunt intr-o incapere in care peretii se apropie de mine cu pasi repezi si mai au putin pana sa ma transforme intr-un afis banal.
Imi doresc sa simt primavara asa cum era in copilarie, sa simt venirea verii ca pe un prilej de bucurie.
Sunt ganduri ce se ingramadesc sa iasa de acolo...sa se afirme si nimic mai mult, dar oare ele nu vad ca nu au nici un sens? Nu inteleg de ce ma cuprinde o stare ciudata de apatie.
De cateva zile simt cum un dor imi circula prin vene si as vrea sa tip pentru a ma elibera de aceasta stare, dar totul se petrece undeva in interior si oricat m-as manifesta dorul ramane, iar pe zi ce trece acesta este mai arzator.
Nu-mi displace sentimentul, pentru ca stiu de unde privine...doar ca mi-ar placea sa nu fiu nevoita sa-l simt - ci as vrea sa am parte de celalalt sentiment ce ma face foarte fericita.
Asta-i dragostea pe care mi-am dorit-o. Cu bune si cu rele, cu momente frumoase si foarte frumoase, cu rasfat si dragalasenie, cu educatie si iubire, cu mine si cu EL.
Ma gandesc la relatia noastra si nu-mi dau seama cum timpul a trecut asa repede.
Parca ieri ma aflam in curtea facultatii cu EL de mana, ne plimbam timizi dar ne imbratisam patimas. Eu incercam sa trec peste rusinea primelor intalniri - pe atunci simteam ca orice miscare de-a mea este gresita.
Acum dupa un an si doua luni pasesc sigura si invat sa scot din comportamentul meu toate rautatile gratuite pe care le-am dobandit pe parcursul anilor de adolescenta primara.
Nu stiu daca fiecare fata atunci cand era mica visa la o "poveste de iubire" cu printi si trandafiri.
Eu am avut o copilarie putin mai dura in privinta viselor, dar printre picaturi imi scriam in amintiri despre viata pe care imi doream sa o am in viitor.
Despre un EL care nu avea un chip conturat de detalii fizice. Un EL care avea multe calitati dar si defecte, caci asta-i viata...nu este mereu colorata in culori pastelate , ci adesea este un gri murdar cu care invatam sa ne obisnuim.
Nu era un print sau un cavaler calare pe un cal alb... ci un om simplu care vedea in mine o persoana cu acel ceva care ii facea inima sa trasara.

Realitatea pe care o simt acum, se aseamana in multe privinte cu povestea din copilarie.
Nu stiu daca este mana destinului sau poate a omului simplu care a luptat pentru aceasta relatie.
Cuvintele mele se intrerup brusc... dar pot sa spun ceea ce simt: TE IUBESC.