Criza de sentimente?

Ma uitam in biblioteca cautand o carte oarecare, ceva ce ar putea sa imi distraga atentia de la faptul ca afara ploua si eu sunt singura.

Fizic sunt singura, caci sufletul meu este langa al tau...acolo departe unde esti TU acum...stiu ca primul lucru pe care o sa il faci cand te intorci este sa vi la mine, sa ma iei in brate, sa ma saruti si sa imi spui ca ti-a lipsit aricelul tau. Iar eu o sa raman fara cuvinte si o sa plang...caci am invatat ca lacrimile de fericire sunt minunate;

Poate ca scenariul meu nu este in totalitate asa cum o sa fie realitatea...poate ca ploaie o sa fie alaturi de NOI si o sa ne asculte vorbele tandre si o sa ne certe caci ii bulversam drumul catre Pamant.

M-am gandit sa compun o poezie, care sa cuprinda toate lucrurile bune pe care le-ai adus in viata mea...dar ma simt incapabila sa exprim ceva coerent, mintea mea e adormita sau poate e amortita.

Tanjesc sa iti aud glasul, sa iti vad privirea ce vede viata mereu verde... sa iti spun un simplu "Multumesc copile pentru tot!".

Am sentimente...si inca multe sentimente de impartasit. M-am saturat sa aud ca Romania este in criza, iar anumite persoane au inceput sa conceapa o criza a sentimentelor - eu am sentimente puternice pentru EL, pentru familie si pentru acele putine persoane care ma inteleg si carora le impart din bucuriile vietii mele.

Uneori simt ca trec printr-o criza de personalitate...dar revin repede la gandul cu care am inceput sa scriu in acest blog si la puterea interioara ce m-a ajutat sa sterg trecutul blogului si sa incep o viata noua, sub anonimat...o viata virtuala in care pentru cei ce citesc sunt un suflet printre alte suflete. Nu stie nimeni cine sunt cu adevarat si imi place sa traiesc asa...sa aud pareri critice si sentimente adevarate. Nu ma deranjeaza ca cineva sa ma acuze de imaturitate...prefer un om sincer care sa spuna ce gandeste fara sa ii fie teama... ma saturasem de cuvintele pe care le citeam de la asa numitii "prieteni". Incepusem sa scriu cu dublu inteles pentru ca cei ce ma cunosteau sa nu se simta jigniti si sa ma izbeasca de perete. Unde mai eram eu? Unde disparusera adevaratele mele sentimente?

Acum ceea ce gandesc este ceea ce scriu...sunt fericita caci am descoperit oameni noi carora nu imi este teama sa le impartasesc lucruri ce par a fi penibile.

Aceste persoane gandesc si exprima intr-un mod minunat intamplarile lor de viata, din care avem cu totii ceva de invatat.

Sfat de la mine pentru cei ce vor sa il ia in considerare: Nu luati criza in brate si aratati ceea ce simtiti, dar nu uitati cui va puneti sufletul pe tava...caci uneori prietenii nostri se dovedesc a fi niste virusi ce se hranesc cu necazurile noastre.