Povestea unui suflet

Eram la munca, privesc telefonul cum suna...raspund energica nu apuc sa spun doua fraze ca aud o veste ce m-a lasat fara cuvinte :"vei fi matusica". Nu am stiut cum sa reactionez, desi intr-un fel sau altul ma asteptam la acest pas. Totul este bazat pe reguli si nimic nu este impotriva standardelor "europene". O parte din mine se bucura, fratele meu o sa fie tata si asta ma face fericita. E o bucurie pe care cuvintele nu pot sa o descrie...e ca o intregire de etape. Ceea ce nu ma lasa sa fiu fericita in totalitate este distanta pe care o am intre mine si ei, nu e asa cum visam in copilarie...stiu ca usa este mereu deschisa, dar preferam sa pot aparea cand mi se face dor si sa fug asemeni. Viata nu e asa cum ne dormim noi, trebuie sa invat sa supravietuiesc si sa ma multumesc cu ce mi se ofera.

Au trecut 14 ani de cand catelusa mea a pasit cu pasi mici in familia noastra. Ma gandesc acum la nenumarate intamplari pe care le-am trait impreuna.  A fost omniprezenta la aniversarile noastre, a mancat friptura de la toate gratarele simbolice pe care le-am facut de-a lungul anilor, a primit saptamanal un set de poze pe care acum le rasfoiesc cu drag... ne-a bucurat dimineata cu joaca ei energica, ne-a fot alaturi atunci cand nu ne simteam bine si acum pot spune ca intr-adevar cainele este cel mai bun prieten al omului. Am plans cu durere in suflet la fiecare operatie pe care a suferit-o in ultimii ani...am stat cu teama ca pot sa o pierd si asta inseamna sa nu ma mai simt intreaga niciodata...ea face parte din puzzel-ul fericirii mele, din intregul meu sentimental. Poate ca nu i-am aratat mereu cat de mult inseamna pentru mine, insa eu am stiut ca o ador si ca as fi dispusa sa ii ofer perna mea sa doarma si eu sa stau pe un colt de canapea. Eu sunt om si ma descurc singu...

Maine este ziua cea mare... las problemele personale pe planul doi si ma ocup in detaliu de petrecerea pentru sufletul meu! Ma simt pierduta intr-o lume mult prea mare, insa imi doresc sa nu ma las doborata de tristete si sa stric evenimentul la care am visat de atata timp. Imi promit ca o sa revin cu ganduri mai linistite si mai pozitive...

Controlul medical pe care il visam ca fiind doar de linistire sufleteasca, s-a dovedit a fi necesar pentru viitorul meu. De saptamana aceasta o sa fiu o persoana cu patru ochi cum spuneau copii in copilarie, sau cum imi place mie sa cred...o persoana ce vede mai limpede situatia. Nu stiu daca imi este teama de schimbare, cert este ca nu o asteptam...

A mai trecut un an si eu sunt tot aici, poate va intrebati un an de la ce... raspunsul este foarte simplu, de la prima schimbare pe care copilul din mine a simtit-o, de la bucata de suflet care a parasit puzzel-ul amintirilor. Acum viata mea este segmentata pe capitole si momente. As vrea sa fiu capabila sa ma dezvolt ca adult, sa i-au intreaga viata in piept si sa ma avant in lumea larga. Imi doresc cu ardoare sa ma pregatesc de momente magice, sa ma vad implinita sufleteste si sa reusesc sa imi duc toate planurile la bun sfarsit. Poate ca inca sunt un copil visator, iar visele mele sunt marete... dar vreau sa lupt pentru ele, sunt convinsa ca intr-un fel sau altul trebuie sa reusesc. Nu stiu daca am picat intr-o stare melancolica sau putin depresiva, stiu doar ca din ce in ce mai des ma surprind gandindu-ma la viitor. Daca ar fi fulgerari de moment, nu m-as panica, insa incep sa prinda contur si imi este teama de faptul ca nu totul depinde de mine. Deschid portofelul si dau mere...

Februarie a venit cu schimbari pe care le-am dorit cu ardoare.Visam si imi era teama sa nu fiu dezamagita, stiu ca prezentul nu este atat de colorat pe cat mi-l imaginam, insa apreciez dorinta schimbarii. Sper ca situatia sa nu se plafoneze si sa ramana neschimbata o perioada indelungata . Sunt constienta de varsta pe care o am si as prefera sa nu mai aud "sfaturi si curiozitati" ale oamenilor ce nu cunosc problemele si dedesubturile vietii mele. Am ajuns sa fiu intrebata mai des  cand am de gand sa ma marit, in loc sa fiu intrebata ce mai fac sau cum ma simt. Tind sa cred ca oamenii sunt mai entuziasmati de ceea ce as putea eu sa fac, in loc sa isi vada de viata si problemele personale. Daca viata ar fi doar lapte si miere... cred ca m-as transforma in albinuta, dar pana atunci raman asa cum sunt si lipt pentru indeplinirea dorintelor mele. Ma inchid in carapacea mea si incerc sa imi rezolv frustrarile.

Timpul nu schimba, doar aprofundeaza si contureaza...esenta dainuieste intotdeauna intr-un colt al comportamentului omenesc. Dupa multe luni de ezitari am facut un pas catre ceea ce consideram ca este piesa lipsa din puzzel-ul prezentului meu, insa am fost dezamagita iar... poate ca intr-un fel ma asteptam, doar ca accentuasem mai mult ideea de pozitivism si entuziasm. Nu stiu daca pot sa spun ca am fost sifonata, insa intr-un fel sau altul mi-a picat greu raceala si monosilabisirea de care a dat dovada...ma gandesc ca daca se intalnea cu o persoana necunoscuta la coada la magazin, ar fi vorbit mai mult si mai deschis decat a facut-o cu mine. Nu stiu daca sunt singura care am gresit,dar sunt impacata cu mine ca am incercat sa fac un pas, desi am fost gonita zece inapoi... Ultimii ani m-au facut sa ma simt un om incapabil sa tina oamenii aproape. Am avut atatia calatori ce au pernidat in viata mea, iar acum am ramas aproape singura. Nu imi dau seama unde gresesc, oare ii alung sau ...

Sunt fericita! Am fost la mare, stiu pare bizar sa spun asta in mijlocul iernii, insa imi doream cu ardoare sa ma duc sa alerg pe o plaja goala de oameni dar plina de scoici.  M-am relacat enorm. Dupa mult timp nu m-am mai gandit la nici o responsabilitate pe care o am, la nici o indatorire.... la nimic din ceea ce mi se parea elementar in alte zile.  Aveam nevoie de o oaza de liniste, un peisaj sclipitor, o muzicalitate linistitoare si un soare calduros. Am gasit totul intr-un petic de mare alaturi de oameni dragi mie. Nu imi mai trebuia nimic atunci cand auzeam valurile ca se sparg la mal si cand ascultam cantecul pasarilor. Vreau sa spun multe despre aceasta zi, insa acum este foarte tarziu si nu ma mai tin balamalele...ma duc in lumea viselor sa imi incarc bateriile cu odihna.

Trecutul ma ajunge din urma, ma prinde cu bratele lui puternice de picior si ma zgudura energic. Ma uit in gol si imi inghit cuvintele. Sunt sensibila, orice fraza ma atinge pe coardele sentimentelor si imi provoaca lacrimile sa danseze un val trist pe obraji; Imi este teama sa fac un pas brusc. Sufletul imi este mototolit si nu stiu cum sa il ambalez in culori pastelate. Astept ca timpul sa decida cum este mai bine pentru mine sa pasesc pe drumul singuratic. 

Cand soarele apune durerile se intensifica, asa a fost mereu si nimic nu o sa schimbe singuratatea de care da dovada sufletul meu atunci cand se trezeste singur in dormitorul mic si alb. Cand eram mica imi doream cu ardoare o camera doar a mea, sa imi las jurnalul pe birou si sa revin la el ori de cate ori simteam nevoia sa scrijelesc un mesaj pentru viitor, vroiam sa am siguranta ca nimeni nu putea sa ma citeasca asemeni unei carti deschise uitate pe nopriera. Nu am avut parte de "camera mult visata", cu mobila alba, oglinda mare si accesorii colorate, insa atunci cand noaptea venea scoteam cu grija din "ascunzis" caietul cu patratele pe care il numeam jurnal de noapte, caci acolo imi scriam gandurile si sentimentele acumulate in decursul zilei; Daca ma intreaba cineva de ce scriam...nu as avea un raspuns laudabil, nici intamplari memorabile nu traiam dar imi placea ideea de a ma ascunde sub plapuma cu lanterna in mana sa scriu depre viata mea tumultoasa de adole...

De cand m-am intors la scris constant, am inceput sa simt ca ma regasesc si ca viata mea se ordoneaza frumos. Nu mai simt ca sunt o plangacioasa si nici nu mai caut sa vorbesc mult. Mi-am propus sa redevin fata copilaroaa pe care o pierdusem in trecut. Nu imi doresc sa gasesc maturitatea... Poate ca fac o greseala, dar nu o sa stiu asta pana nu incerc sa merg pe o linie dreapta si sa ma tin de toate activitatile pe care mi le planific in detalii largi. Imi doresc cu ardoare ca anul acesta sa fie plin de momente magice si plimbari speciale. Am in minte un album, totul depinde de cat o sa imi permit sa fac din ceea ce acum doar visez.

Stateam astazi in bucatarie si "dulcegateam", ma gandeam la lucruri trecatoare... fizic ma aflam acolo, simteam izul prajiturilor coapte, caldura degajata de cuptor... insa, psihic eram plecata.  Imi aminteam de momentele in care am vrut sa fac un gest necugetat. Oare cine as fi fost astazi daca luam o alta decizie? Intr-un fel as fi curioasa sa imi vad destinul pe care cineva, undeva, acolo sus vroia sa mi-l traseze, dar parca in alt fel imi este bine aici pe pamanturi mioritice si cred ca adevaratul meu drum este cel pe care merg. Adesea ma trezesc in discutii referitoare la "traiul Romanesc vs Afara"...mereu sustin cu sus si tare ca banii nu m-ar face sa plec, multi nu ma cred...insa eu stiu ca am avut posibilitatea aceasta si am refuzat cu vehementa si am luptat pentru realizarea dorintelor personale. Iubesc viata acasa, aici unde imi sunt oamenii dragi si amintirile. In tot acest razboi am indepartat oameni din viata mea, cu voia sau dorinta lor. Am renun...

Nu imi explic cum o simpla revedere cu o persoana a reusit sa imi dea lumea peste cap, sa ma faca o zi intreaga sa ma simt un nimeni intr-o lume mult prea superioara. Mi-am reamintit cat de mult am fost sifonata si cat am luptat sa arat ca sunt bine. Nu stiu de ce am facut toate astea, probabil nici nu a observat cat m-am macinat si cat am suferit in urma a tot ceea ce s-a intamplat. Pe cand eu ma perpeleam ca un mic pe gratar, viata celorlalti mergea pe un fagas normal...poate chiar in ascensiune. Nu stiu ce inseamna prezentul acum pentru altii, stiu ca pentru mine are culoare in clipe in care tastez aceste ganduri, insa in weekend recunosc ca am fost devastata. Am simtit ca am nevoie de o gaura in care sa ma afund, nu ma simteam confortabil in pielea mea...simteam ca nu am acordat prea mult timp pentru mine in ultima perioada...nimic nu ma mai multumea. Insa acum, dupa o odihna inexplicabila am ajuns la concluzia ca viata mea este ordonata si linitita, nu imi trebuie nimic mai mul...

Sentimentele sunt niste momente din viata pe care ai vrea sa le explici dar nu gasesti niciodata cuvintele potrivite.. mereu parca este loc de mai bine. In prezent sunt atat de fericita incat as striga asta in gura mare. Nu stiu daca am neaparat un motiv concret pentru asta, dar cert este ca o stare de bine salajluieste in interiorul meu. Zambetul este larg si asta se vede. Imi doresc ca viata sa se linisteasca si sa cuega la limite decente.