Povestea unui suflet

Nu vreau sa cred in ruptul capului expresia din popor conform careia "un ghinion nu vine niciodata singur". Lupt cu mine sa cred ca sunt doar intamplari ce ne sunt croite pentru ca noi sa tivim un drum puternic. Cu siguranta s-au petrecut si lucruri frumoase, si nu putine, insa in prezent sunt umbrite de gandurile si intamplarile urate. Este greu sa vezi cum unii se implica, iar altii se afunda in propriul lor viciu. Mi-ar fi placut ca acest rau ireversibil, sa fie trecut mai usor, sa existe uniunea pe care am visat-o mereu si sa ne dam putere unul altuia. Familia a fost mereu locul unde orice problema se rezolva sau capata o culoare mai pastelata, caci asa este in viata "probelemele se diminueaza cand sunt privite din mai multe perspective".  Simt ca ma apasa gandurile din ce in ce mai rau. Se aduna mai multe...si oricat ar crede unii ca nu sunt obligata sa pun la suflet, nu pot sa fiu indiferenta pentru oamenii mei dragi. Chiar daca ingrijorarea si stresul meu...

A trecut mult prea repede timpul acesta...si inca fuge ca nebunul. Sper sa am puterea sa merg pe drumul pe care mi l-am propus. Sunt inca sceptica cu privire la puterea mea... dorinta o stiu, insa mereu voi pune pe altii inaintea mea.

Bucurestiul noaptea mi-a placut mereu. Astazi l-am vizitat si m-am bucurat de muzicalitatea sa aparte. Am avut parte de o iesire neprogramata, care a reusit sa ma ridice din starea mea de moleseala. Ce s-a intamplat dupa? E doar tacere!

Amalgam de sentimente s-au strans in sufletul meu. Uneori plang de teama la ceea ce o sa se intample, alteori imi dau seama ca nu ma simt tocmai confortabil in situatia din prezent....si consider ca tot ceea ce o sa fac, merit cu adevarat. M-am simtit foarte singura astazi. Am avut o zi in  care nu am reusit sa fac mare lucru, boala m-a impins spre pat sa ma odihnesc. Ce-i drept nu a fost un somn odihnitor, am stat mai mult cu gandurile sa le pun in ordine. Pe aceasta cale vreau sa declar public ca nu ii inteleg pe oamenii care "lenevesc" o zi intreaga in pat. Eu cu febra mare, dureri de oase si muschi, plus alte stari ale racelii ... nu am putut sa stau linistita in pat. Am inceput sa fac curatenie, cu viteza melcului ce-i drept, dar intr-un final am terminat o camera de aranjat. Apoi m-am mutat la bucatarie sa fac o prajitura. A fost un chin aici, caci febra mea in combinatie cu aragazul ce transmitea multa caldura ma faceau sa ma asez pe scaun si sa am randament scazut....

Am fost lovita de raceala. Nu vreau sa zac, dar nici puternica nu pot sa spun ca sunt. In seara aceasta m-a lovit un text scris de bro. Am ramas cu lacrimi in ochi si imi venea sa il imbratisez puternic si sa ii arat ca sunt aici, in spatele lui....chiar daca nu imi fac mereu simtitta prezenta. Omul acesta puternic are un suflet de milioane pe care nu multi oameni stiu sa il aprecieze.

In aceasta seara ma duc la concert " Bob Dylan " la Sala Palatului...spre marea mea bucurie o sa fiu in sectorul Vip. Ma bucur de fiecare data cand am prilejul sa ma duc la un eveniment, fie el concert sau iesire in oras. Imi place sa fac lucruri noi si sa descopar ceva ce poate o sa mi se impregneze pe viitor. P.s. un pui de raceala se instaleaza in interiorul meu. Ma simt la pamant, insa lupt cu mine sa imi revin si sa evit niste medicamente pe care le urasc.

Am plans! Priveam si incercam sa fiu tare, dar cuvintele m-au rascolit si am rabufnit in lacrimi... nu am putut sa mint, asa ca am spus ceea ce simteam. Ma simt la pamant. Ma doare intreg sufletul.

Sunt putin melancolica. Am incercat sa fiu tare si sa arat ca nimic nu ma doare, chiar daca seara ajungeam sa adorm plangand...am vrut ca aparentele sa ma gaseasca puternica si indiferenta fata de tot ce se intampla in jurul meu si al oamenilor ce au reprezentat un tot unitar pentru mine. Nu neg posibilitatea sa am o mare parte din vina pentru pierderea lor, insa undeva in sufletul meu stiu ca ei au gresit cand au continuat sa mearga pe drumul ce nu le-a adus nici un beneficiu, ci doar o obisnuinta zilnica...pe care inca nu o vad, desi o simt in interiorul lor, dar refuza sa constientizeze ce este aceasta apasare. Suntem oameni si ne dorim sa pozam in corpuri perfecte si in persoane cu vieti deosebite, insa se stie de cand lumea si pamantul ca exista si probleme care ne doboara...probleme pe care multi dintre noi ne dorim sa le pastram pentru noi, dar atunci cand se afla, nu mai putem sa pozam in oameni puternici, ci trebuie sa indreptam lucrurile astfel incat sa inteleaga toata lum...

Mood: Boyce Avenue piano acoustic  A fost o zi plina. Cateva cumparaturi si o mica mustrare care a fost amplificata de perioada proasta prin catre trec. Am plans cu lacrimi amare, m-am muscat de buza si imi venea sa imi fac o groapa unde sa ma ascund. Situatia mi se pare nedreapta, dar fiecare are dreptul sa spuna ceea ce gandeste si sa certe atunci cand simte ca este indreptatit... poate ca sunt eu prea sensibila si ma lovesc de cuvinte pe care ar trebui sa le ascult ca atare. Inca ma simt fata lui mama, si  simt nevoia de afectiunea ori ori de cate ori simt ca cerul se aproprie de pamant. Simt ca atunci cand ma cuibaresc in bratele ei nimic nu mi se poate intampla. Da, am o varsta...si ce? Mama o sa fie mereu eroina mea.  Imi doresc din suflet ca in viitorul cel mai apropiat sa rezolv tot ce ma macina in interior si sa trag linie cu inima impacata. Tot ceea ce fac este pentru ai mei in primul rand, iar undeva la o mica distanta pentru mine, pentru visele din copilari...

Am fost sa ma uit la un desen animat in aer liber, insa aceste minunate umbrele colorate mi-au inveselit ziua.

Dupa multe zile in care a plouat intens si cerul a fost mohorat, astazi a iesit cateva ore un soare arzator. Am profitat din plin, m-am plimbat, am mancat inghetata, m-am jucat cu micutul nepotel si am incercat sa imi clarific niste ganduri. Am momente in care realizez ca jumatate din viata mea a trecut pe langa mine si trebuie sa fac ceva in aceast sens... dar alteori ma gandesc ca mai am de copilarit. Povestile pe care mi le imaginam cand eram mica, nu au ajuns sa depaseasca acel prag. Imi pare rau intr-un fel ca nu am reusit sa ma urc pe un cal alb, sa descopar lumea singura si sa ma intorc fericita. Singurul lucru care mi-a ramas a fost dorita de a ajunge croitorasul cel viteaz...asa ca atunci cand am timp, ma apuc de cusut. Astazi am facut floricele.

Anumite cuvinte sunt spuse intr-un fel, dar percepute total diferit in functie de starea de spirit a interlocutorului. Astazi si eu am fost pusa in situatia in care o fraza m-a trezit la realitate, chiar daa nu asta a fost intentia. Intelesul era brut, dar eu am citit printre cuvinte si am realizat ca nu am dreptul sa spun nimic. Am gresit atat fata de ceilalti cat si fata de mine. Nu stiu daca o sa mi-o iert candva, cert este ca nu mai pot sa am pretentia ca cineva sa ma perceapa intr-un anumit fel, atat timp cat eu nu pot sa fac asta. Nu vreau nici sa dau apa la moara si sa ma pun singura la zid, insa undeva in interiorul meu e un gol si o dezamagire ca nu am putut sa ma ridic la niveslul asteptarilor proprii. Prezentul ma gaseste vulnerabila si dezamagita de mine... As vrea sa ies afara, sa i-au o gura mare de aer si sa ma linistesc. Lacrimile imi siroiesc pe chip...ma simt singura. In astfel de clipe ma gandesc ca poate nu sunt un om bun, iar acesta este motivul pentru care sim...

Alergare usoara! Inca imi mentin ideea ca sportul inseamna sanatate mintala in primul rand. Nu stiu cat o sa ma ajute la slabit, tonificat sau la altceva in directia aceasta... cert este ca fiecare iesire ma linisteste si ma aduce spre o liniste greu de explicat. Am reinceput sa rad, sa zambesc si sa ma comport mai "open mind". Poate masca aceasta o sa ma prinda de minune si o sa uit sa o dau jos. Sunt momente in care totul imi pare atat de simplu, cand sunt hotarata pe ceea ce imi doresc...dar si clipe in care imi dau seama ca pe mine o sa ma ranesc indiferent de ce o sa fac. Nu sunt eu cea mai importanta din acest joc, insa indiferent de ce fac o sa ma gandesc si la posibilitatea "ce ar fi fost daca". Lacrimile si gandurile vor disparea intr-o zi. Nimic nu este vesnic. In prezent sunt energica in timp ce sunt in compania oamenilor, insa seara ma simt ca si cum ma demasc si toate greutatile ma apasa pe umeri. Plang si imi ung singura ranile.

A fost o zi frumoasa, poate una dintre cele mai linistitoare din ultima perioada. Mi-am indeplinit cateva lucruri de pe lista de "must do". De dimineata am avut o intalnire cu gospodina din mine, am profitat de vremea putin ploioasa si m-am inchis in dormitor sa ma joc cu ata si acul. Imi place sa fac pe croitorasul cel viteaz,chiar daca nu am mostenit prea mult la acest capitol din talentul bunicilor si al mamei. La pranz am fost pe afara, in cautarea unor lamuriri interioare si zambete largi. Nu am stat foarte mult la plimbare, caci imi doream sa pregatesc masa pentru cei dragi si ceasul ma presa cu tic-tac-ul lui necontenit. Spre seara am reusit sa merg impreuna cu bro sa culegem flori de pe camp, ne doream sa facem niste buchete speciale si sper ca ne-a reusit. Energia mea nu scadea, asa ca am fost la alergat. Imi era dor sa imi pun picioarele la efort indelungat. Nu imi mai doresc in mod expre sa slabesc, acum ma multumesc cu tonifiere si intretinere...am ajuns la o...

Picuri de ploaie bat la fereastra...ma roaga sa ii privesc, insa sunt prea demoralizata ca sa ma bucure venirea lor. Am fugit la bucatarie sa "dulce-gatesc" o prajitura pe care o amanam de mult timp - padurea neagra. Trebuie sa va povestesc si despre tortul cu mousse de portocala pe care l-am facut tot in aceasta saptamana "insorita". Arata "gemential" daca ma intrebati pe mine, iar gustul este atat de profund incat ma gandesc ca incerc si alte combinatii de arome. Bucataria este refugiul meu, mai ales cand vine vorba de preparate dulci, de combinatii noi si de culori indraznete. Cand eram mica ma ascundeam in spatele activitatii de curatenie, stergeam praful, aspiram, mutam si rasuceam totul numai ca sa fiu singura si sa ma gandesc la ale mele...erau momentele in care ma regaseam pe mine, o persoana mai calma si mai buna. Acum cand sunt in bucatarie sunt aidoma, si ma bucur ca nu mi-a luat nimeni aceasta placere. Pe seara am fost la omul drag sa i...

Luni nici iarba nu creste... n-am avut spor la nimic. Mi-am dorit sa ies la alergat, insa vremea nu a fost deloc prielnica, a plouat intreaga zi si a fost rece. Timpul acesta indeamna la citit... mi-am pus pe noptiera o carte psihologica: Dacă dragostea ar putea gândi. Cum să-ţi foloseşti mintea pentru a-ţi ghida inima de Alon Gratch. Sper sa o devorz saptamana aceasta. In rest, nu  stiu ce sa mai spun... analizam oamenii din jurul meu si cei mai multi sunt fazi si tristi. Folosesc masti ce nu le incadreaza frumos fizionomia fetei si se vede de la o posta aceasta falsitate. Ce-i drept si eu ma transform, dar pun o masca venetiana de putere si ma transform radical pt cateva ore...nu mai vreau sa par fragila si delicata, nu ma ajuta cu nimic...poate ca nici duritatea si veselia nu ajuta, insa e mai bine sa nu fiu vulnerabila, sa nu profite nimeni de mine. Ma simt iar ca o copila ce vrea sa creada ca lumea poate sa fie buna si colorata. Adevarul ma loveste frontal. Oamenii spun c...

De cand m-am intors nu mai reusesc sa imi revin, sa ma pun la punct cu tot si mai ales sa imi gasesc dispozitie pentru scris. Se aduna sentimente noi despre care nu sunt capabila sa vorbesc. Acasa situatia se tensioneaza din nimicuri. As vrea sa pot face ceva, sa intrerup discutiile nepotrivite. Am nevoie de liniste si intelegere. Nu stiu altii cum sunt, insa eu tin enorm la familia mea si as vrea ca mereu sa existe intelegere...chiar si atunci cand greseste cineva...sa fie o lectie din  care sa invete, nu un stres continuu. Nu judec, poate intr-o zi si eu o sa reactionez gresit, sper sa ma intorc la aceasta postare si sa imi dau seama daca gresesc. Astazi m-am cufundat in dormitor, am simtit ploaia si teiul. Muzica mi-a fost alaturi si a incercat sa ma ridice de jos. E greu cand nici macar eu nu mai am putere sa zambesc pt ziua de maine.

Am reusit sa ma intalnesc cu "ultimul mohican"...era una dintre persoanele pe care vroiam cu ardoare sa le regasesc la intoarcerea mea in tara. Simteam ca am atatea sa ii spun, sa il intreb sa ma ajute cu un sfat. A fost o iesire relaxanta, chiar daca au existat cativa factori externi care au perturbat linistea... dar astfel de momente ma fac sa imi dau seama ca ceea ce am pierdut nu era ceva de care sa am nevoie in prezent. E greu de explicat, dar uneori suferinta si durerea se transforma in liniste si multumire sufleteasca ca ai evadat la timp dintr-un cerc vicios. Sunt si clipe in care bat spre retragere, dar ma trezesc usor, caci imi amintesc de acritura din dreapta pesonajlui principal si asta ma face sa stau in banca mea. Nu am nevoie sa pozez intr-un om perfect, caci prea multa "perfectiune" o sa cauzeze un dezechilibru de intelegere.

Miros de tei. O mireasma ce imi place intr-un mod aparte. Am inchis ochii si am plutit in cautarea unor momente de liniste.

Am revenit dupa o saptamana de plimbare si departare de cotidian. Plecarea mea a reusit sa ma indrepte putin spre o alta lume, insa undeva exista inca lor pentru Romania si tot ce inseamna ea. Am avut oportunitatea sa cunosc oameni speciali, sa vad locuri "gementiale" si sa ma simt libera . Sunt multe de spus, nici nu stiu cu ce sa incep. Ideea este ca inca ma simt obosita, odihna mea a fost mai putina ca acasa...mereu cand schimb locul de dormit este un haos. Activitatile sunt intense cand vine vorba de plimbari si dorinte de vizitat. Nu o sa spun multe acum, las loc pentru o zi noua in care sa descriu mai in amanunt aceasta exeprienta....de la primele lacrimi pana la zambetul larg.

Astazi mi-am facut bagajul... nu am mai plecat atata timp de cand am fost in tabara din Retezat...si asta s-a intamplat pe vremea cand eram in liceu - o spun de parca s-a intamplat in razboi, dar pentru mine 5-6 ani inseamna foarte mult timp. Nu stiu daca mi-am luat tot ce imi trebuia, am incercat pe cat posibil sa imi fac o lista in minte, sa ma gandesc ce folosesc eu zilnic timp de o saptamana...sa prevad nevoile personale. Imi este greu sa ma limitez, acasa am tot ce imi trebuie si pot sa ma imbrac in functie de dispozitie. Am un gol in stomac, intr-un fel sunt entuziasmata de aceasta plecare ... aveam nevoie de o rupere din cotidian, insa undeva in interiorul meu imi este greu sa stiu ca las cativa oameni dragi aici si nu pot sa ii am langa mine in momentele frumoase. Mi-am propus sa fotografiez cat mai mult, sa pot arata si lor ceea ce voi vedea eu. Am in minte si un proiect de sedinta foto cu Hipo. Seara aceasta a fost de milioane, mi-am incarcat bateriile si mi-am pus ordin...

O zi ca oricare alta...chiar daca imi place mie sa ma rasfat sunt constienta ca nu imi permit sa imi arat latura aceasta fata de oricine, asa ca ma ascund frumos in spatele unui zambet larg si stau cuminte. Nu inteleg oamenii care accepta anumite zile aniversare doar pentru ca este motiv de cadouri...mai ales de primit. Ma depaseste situatia cum unii vor doar sa primeasca dar nu stiu sa si ofere la randul lor. Nu am prea multe de zis, sunt indignata si nu vreau sa arat asta. Mi-am propus sa imi recapat entuziasmul de viata si dorinta de a scrie lucruri mai sentimentale si profunde. Sa imi amintesc cu drag peste cativa ani de aceste momente, nu sa descopar frustrari si indignari.