Totu-i trecator

Mi s-a intamplat de cateva ori sa ma simt foarte singura, desi sunt inconjurata de multi oameni.

Ziua in aglomeratie ma pierd si totul pare mai usor de suportat, dar noaptea cand vine rece si intunecata imi aminteste de singuratatea ce ma apasa cate-o data.

Nu stiu cum sa ma destainui, imi este frica de reprosuri ... imi e dor de momentele in care stiam sa vorbesc orice, oricand, cu oricine si durerea disparea de pe suflet. Acum sunt foarte rezervata in vorbe, nu vreau sa impovarez pe nimeni cu problemele mele, nu vreau sa ma acuze nimeni ca eu sunt vinovata ... vreau doar pe cineva care sa ma asculte si ca raspuns sa imi ofere o imbratisare, sa stiu ca ma intelege, chiar daca nu e asa. Pentru mine ar insemna mult in ridicarea moralului.

Daca tot mi-am facut un obicei din a scrie axiome, nu o sa incalc nici astazi "regula". Personal mi se pare ca se potriveste cu ceea ce simt in momentul de fata : "a defini un cuvant este ca a prinde un fluture in zbor".

Oricat de daramata ma simt, parca inca mai pastrez un strop de veselie si de entuziasm pentru descoperirea pasilor viitori. Am invatat ca trebuie sa imi accept prezentul pentru a merge spre viitor. Daca eu nu fac nimic spre fericire atunci cine sa o faca in locul meu?
Am inceput sa vorbesc cu mine insami, sa ma cert, sa ma incurajez sau chiar sa-mi scriu anumite notite doar pentru a le insemna in catastiful vietii mele.
Valul acesta tomnatic reuseste sa ma molesasca, dar tot el ma face sa respir un sentiment placut.
Miroase a toamna, a fericire, a ceva frumos.