Timpul meu

Timpul a trecut si eu nu am mai aprins laptopul sa imi dezvaluiesc activitatile si trairile. Imi era dor sa tastez si sa imi storc sufletul de impulsuri si sentimente.

Am incercat sa imi regasesc personalitatea si intr-un fel sau altul sa ma regasesc pe mine. Am simtit cum lunile ce au trecut m-am transformat intr-un alt om, unul mai rece, mai trist si mai gol de sentimente frumoase.
Acum... dupa numai cateva saptamani de regasire sunt iar zambitoare si energica. Sper sa fie o stare permanenta, sa reusesc sa imi rezolv toate problemele de pe ordinea de zi, mai ales un job care sa ma multumeasca sufleteste si financiar - lucru ce a inceput sa mi se pare o provocare uriasa.
Toata situatia si tot tumultul m-au invatat sa fiu foarte rezervata cu privire la oamenii din jurul meu, sa folosesc sita cu care sa imi cern prietenii si sa ii pastrez doar pe cei mai puternici.
Am fost lovita din toate partile, am aratat ca sunt la Pamant si am cerut ajutor in felul meu, insa am fost ocolita...dupa care tot eu m-am simtit vinovata pentru situatie. Sunt sufletista, insa in ceea ce priveste prietenia mereu am cerut un singur lucru...devotament; Chiar si dupa schimbarea mea, acest detaliu a ramas ferm pe pozitii. Cine nu imi poate da incredere si devotament, inseamna ca nu e pentru mine.
Uneori ma gandesc ca as putea sa dispar si sa nu mi se simta lipsa...si ma gandesc de ce s-a ajuns in situatia asta. As vrea sa exprim public ca imi pare rau pentru tot ce le-am gresit oamenilor, chiar daca nu in toate cazurile eu am fost cea vinovata... uneori singura mea vina a fost ca nu m-am implicat sa spun raspicat ce nu imi place, ci am preferat sa inghit si sa ii las pe oameni sa se desfasoare dupa bunul lor plac. Am sperat ca sunt schimbari temporare...si ca se vor intoarte la normalitate, sau macar undeva aproape de ceea ce erau in trecut, atunci cand erau fericiti;
Ma gandesc cat de mult gresesc daca fac un pas...daca incerc sa i-au vina asupra mea doar ca sa indrept lucrurile. Orgoliul meu nu e mare!