Tu sa taci!

M-am simtit oaia neagra a familiei ... orice faceam nu era asa cum isi doreau ceilalti. Am incercat sa nu spun nimic, sa las tacerea sa vorbeasca in numele meu. Ma durea ceva in interior si nu stiam cum sa imi exprim frustrarea.
Iar am simtit junghiul in inima. De ce de fiecare data disputa se termina cu "esti mica!" sau "ai uitat cine esti"? Aceste reprosuri imi amintesc ca nu am dreptul la nimic atat timp cat nu am un venit stabil si considerabil. Nu mi-au spus niciodata in mod direct, insa numai la acest lucru ma gandesc cand ma cearta ... oare chiar cred ca eu nu imi doresc stabilitate?
Nu fug de munca, aceasta este ultimul meu gand. Imi doresc prea tare sa am unde sa plec dimineata, sa imi imbogatesc experienta si sa am un salariu.
Astazi tac, inghit, plang si ma doare.
Imi pare rau ca nu este cineva langa mine sa imi asculte offul de pe suflet... ma simt singura impotriva morilor de vant.
Mi-a disparut dispozitia de sarbatoare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Mulțumesc

Există momente în viață când cuvintele par să fie prea puține pentru a exprima recunoștința, dar azi voi încerca să pun în cuvinte o parte din ceea ce simt. Astăzi vreau să mulțumesc unui om care a fost mereu acolo pentru mine, indiferent de circumstanțe: prietenul meu. Nu sunt multe persoanele care pot înțelege cu adevărat durerea și bucuriile noastre, dar tu, prietenul meu, ai știut mereu să fii lângă mine, chiar și în cele mai dificile momente. Ai stat cu mine pe bordura străzii, în momentele în care lumea părea că se oprește în loc, ținându-mi companie. Cu o țigară în mână și fără judecăți, mi-ai ascultat poveștile, mi-ai permis să îmi plâng suferințele și, poate cel mai important, m-ai lăsat să fiu eu, fără să cer nimic în schimb. Uneori, nu trebuie să spui multe pentru a înțelege cu adevărat pe cineva. O privire, un zâmbet sau chiar un simplu gest pot înlocui o mie de cuvinte. Știu că nu am fost ușor de suportat mereu, dar tu ai avut răbdare, ai rămas acolo și ai ascultat. Mulțum...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

9luni

Timpul trece si nu reusesc sa ma adun sa scriu despre viata de mama, despre piticul meu mic. Astazi s-au implinit 9 luni de cand l-am cunoscut si l-am imbratisat prima data. S-au strans atatea sentimente frumoase chiar daca a existat perioada "pandemiei" in lume... o sa ii explic si lui cum a fost perioada asta de izolare voluntara. De maine, o sa iesim la plimbare. O sa ne recapatam activitatile si linistea. Vroiam sa povestesc despre toate momentele in care am fost dezamagita de mine ca nu sunt o mama buna, ca nu am facut suficiente pentru copilul meu.... dar... astazi ma simt realizata si cred ca am facut tot ce a tinut de mine. Nu ma compar cu alte persoane, nu fac intrecere cu nimeni... sunt doar mama copilului meu si atat. Iubesc sentimentul asta ... ador sa il tin de mana si sa il pup pe obrajii lui rotunzi. Perfectiunea mea... cel mai dulce preparat al meu!

Despre trecut

Am ajuns să cred că nimic nu apare întâmplător în viața mea. Oamenii, întâmplările, chiar și despărțirile vin exact atunci când sunt pregătită să le înțeleg. Persoana potrivită la momentul potrivit nu este mereu cea care rămâne, ci cea care mă învață ceva esențial despre mine. Uneori vine ca o alinare, alteori ca o provocare, dar aproape niciodată ca o coincidență. Fiecare întâlnire, fiecare experiență m-a împins puțin mai sus. Nu a fost mereu o urcare lină. Au fost momente în care am simțit că urc pe stâncă, cu mâinile goale și genunchii tremurând. Dar tocmai acele momente m-au învățat să respir mai adânc, să privesc mai departe și să nu-mi fie frică de înălțimi. Culmile nu sunt doar despre reușite, ci despre claritatea pe care o capeți când privești înapoi și înțelegi drumul. Mă întreb uneori „ce-ar fi fost dacă”. Dacă aș fi spus ce simțeam. Dacă aș fi avut mai mult curaj. Dacă nu aș fi plecat sau dacă aș fi plecat mai devreme. Aceste gânduri nu mă mai sperie. Le privesc ca pe...

Ninge peste gânduri

Ninge ca și cum cerul ar vrea să învețe lumea să tacă. Fulgii cad moi peste lucruri și le rotunjesc marginile, le ascund oboseala, le îmbracă într-o frumusețe care nu e a lor — doar împrumutată. Sub alb, realitatea rămâne aceeași, dar pentru o clipă pare mai ușor de privit. Așa fac și eu cu unele adevăruri din mine. Las liniștea să se așeze peste ce doare, peste gânduri pe care nu vreau să le ating prea tare. Le acopăr cu zâmbete cuminți, cu explicații blânde, cu răbdare. Și pentru o vreme, totul pare în ordine. Ca un peisaj perfect după ninsoare — frumos, dar fragil la prima atingere. Și acolo, sub stratul acesta alb, e dorul meu de tine. Nu te-am pierdut dintr-odată. A fost mai degrabă o depărtare care a crescut în șoaptă. Mesaje care au devenit mai rare, momente care nu s-au mai potrivit, tăceri care au început să țină loc de prezență. Nimic dramatic — doar o distanță care s-a așezat între noi, strat peste strat, până când mi-am dat seama că te caut mai mult în amintiri decât în pre...

Sunt aici

Dragul meu, Îmi spui că mă iubești atunci când te întreb… și totuși uneori simt că vorbele tale nu găsesc drumul până la mine. Aș vrea să-mi arăți, nu doar să-mi răspunzi. Aș vrea să te văd privindu-mă cu adevărat, nu doar trecând pe lângă mine ca și cum lumea noastră ar putea exista fără atingeri, fără gesturi, fără certitudini. Te rog să mă vezi. Să mă simți.Să mă alegi. Uneori ai impresia că îmi este suficient să știu că ai ochi doar pentru mine… dar eu tânjesc după mai mult. Tânjesc după felul în care m-ai putea ține aproape, după gesturile care spun „te iubesc” fără să fie nevoie să le cer, după momentele în care îmi arăți că sunt a ta. Nu vreau doar cuvinte, iubirea mea. Vreau prezența ta, liniștea ta, atingerea ta, felul în care ai putea să-mi spui totul fără să rostești nimic. Eu sunt aici. Tu mă vezi?

Calvar

"Ce tare iti bate inima" - e tot ce am putut sa spun. Nici nu mai stiu daca ma doare sau ma enerveaza situatia. In minte aud toate cuvintele, e o galagie greu de descris in cuvinte... vreau un strop de liniste; As pleca pe afara, sa ma plimb doar eu cu mine. Nu vreau sa iau cu mine balamucul acesta. Nu vreau sa dau dreptate nimanui. Nu ma gandesc la mine, ci la ceilalti. Cet este ca nu inteleg nimic, si ma doare tot.

Sport

A trecut luna ianuarie, luna schimbarilor cum imi place sa cred. Mi-am propus sa fac mult sport , asta am si facut desi stiu ca puteam mai mult...dar macar inceputul suna promitator. Nu am slabit in kilograme mult, insa vizibil incep sa ma conturez; Sunt ca un copil entuziasmat de orice modificare.

Sentimente

Iubesc si sunt iubita. Simt si ofer. Gandesc si primesc. Totul in jurul meu este pastelat si frumos conturat. Am ajuns acolo unde visam acum ceva vreme; Nu stiu daca insistentele mele rugaciuni au facut aceasta minune sau poate optimismul pe care l-am redescoperit dupa multe lacrimi varsate. Cert este ca sunt bine si situatia se imbunatateste. Inima mea este fericita si simt ca iubesc mai mult ca oricand. Am un loc de munca si timp pentru mine si pasiunile mele... nu puteam sa imi doresc nimic mai mult de atat. Zi de zi ii multumesc Celui de Sus pentru tot binele pe care mi-l face.

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog