Bunici

Am avut parte de o duminica verde.
In minte mi-a ramas o intamplare legata de doua persoane de varsta bunicilor ... doamna impingea caruciorul cu rotile gol, iar alaturi mergea sotul, un domn simpatic si zambitor.
Ea intreaba : "Unde te grabesti?"
El raspunde : "Sa ajung acasa... la cimitir"
Mi-au aparut sclipiri de lacrimi in privire, cuvintele imi ieseau greu din gura si gandul imi era plecat spre cuvintele spune de batranel. Chiar daca inevitabil murim toti in ziua in care ne este scris sau intr-o zi oarecare ... multi nu vrem sa constientizam ca trebuie sa privim acest sfarsit cu normalitate, si de ce nu, cu zambetul pe buze.
Eu vreau sa cred ca sfarsitul vietii este un inceput pentru o alta lume. Nu stiu daca o sa imi inatalnesc bunicii, familia si prietenii insa mi-ar placea sa fie asa.
Adesea cand am parte de o reusita, stau si ma gandesc daca bunicii mei sunt mandrii de mine. Nu i-am cunoscut insa am un gol in suflet cand ma gandesc la asta .
Am incercat sa ma atasez de oamnei de varsta lor, insa nu mereu au putut sa imi aminteasca de povestile copilariei despre bunici. Nimeni nu poate sa le ocupe locul.
Imi place sa ascult povesti despre copilaria celorlalti, despre bunicii lor si nebuniile pe care le faceau, vreau sa imi imaginez ca daca traiau ar fi facut tot ce le stata in puteri sa ne faca fericiti, sa ne creasca mari si educati. Nu spun ca familia nu a facut asta, insa cate-o data ar fi fost bine sa ai in bratele cui sa fugi atunci cand ai facut o boacana si parintii te cearta pe buna dreptate.
O imbratisare pe care sa o primesti pentru o diploma primita, un sarut pe frunte oferit atunci cand faceai o fapta buna ... copilaria mult ravnita.

Oare mai crede cineva in viata de apoi?