E toamna. E "soare cu dinti" - asa cum spuneam in copilarie ... e plin de peisaje frumose, de frunze colorate, de ciripit pierdut in vazduh, iar o liniste stranie se asterne asupra orasului. Oamenii parca au intrat la hibernat.
Ma plimb singura pe drumuri prafuite, ascult adierea lina a vantului si imi vine pofta sa dansez.
Nu stiu ce se petrece cu mine, caci in ultima perioada am o pofta nebuna de dans ... nu un dans ca la carte, caci sunt stangace cand vine vorba de perfectiune in aceasta arta, insa o zbenguiala copilareasca tot imi lipseste.
Privesc fotografii de mult prafuite si uitate-n colturi intunecate ale lumii electronice. Privind ma simt ca si cum nu au facut parte din trecutul meu apropiat, ci dintr-o era indepartata.
Totul s-a preschimbat in fum, iar amintirile sunt povesti ce nu imi mai apartin mine, ci trecutului.
Nu stiu daca mi-as dori sa mai trec prin momente similare, chiar daca am avut de invatat...sunt constienta ca multe lucruri mi-au facut rau. Din pricina veninului pe care il emanau "privitorii" am ajuns sa fiu atat de precauta cu prietenii mei.
Ca o nota de tinut aminte: nici cel mai indiferent om nu este indiferent atunci cand vine vorba de barfit si "mondenitati" ce se petrec in jurul lui. Am vazut cu ochii mei astfel de oameni, care sustin sus si tare ca ei nu clevetesc, insa ii intrec cu usurinta pe cei ce recunosc ca sunt interesati de aceste fapte.
Nu m-am trezit din senin sa afirm aceste lucruri, am vrut sa o fac de multa vreme, insa nu s-a ivit ocazia sa vorbesc despre astfel de oameni.
Acum, daca tot ma gandeam la prieteni, la atentie si intamplari...am zis ca este momentul oportun sa imi exprim naduful.
Ma simt singura, intr-o lume plina de oameni ...
Imi e dor si nu prea.
Foarte frumos:)
RăspundețiȘtergere