Why?

Astazi mi-am petrecut mult timp in bucatarie facand cateva "frajiturele". Uneori tind sa cred ca sotul meu o sa primeasca mai multe dulciuri decat mancare gatita, caci la asta ma pricep mai bine;

Am o stare de nestare, as face ceva dar parca nu am nici forta. De cateva zile ma simt slabita dar o scanteie interioara ma indeamna sa trec cu vederea aceste simptome.

Nu stiu daca este o astenie de primavara sau doar un alt pitic de pe creier ce vrea sa se afirme.

Cliseul se repeta, doar decorul se schimba.

Adesea imi doresc sa spun ceea ce ma deranjeaza, caci aceasta este calea cea mai buna pentru a evita o situatie neplacuta... dar atunci cand incerc sa explic punctul de vedere vazut prin prisma ochilor mei, si realizez ca sunt luata peste picior sau mai rau - nici nu sunt ascultata... incep sa ma ascund in lumea mea.

Pastrez fiecare problema pentru mine si strang picatura cu picatura.

Ce rost are sa imi arat dezamagirea daca nimanui nu ii pasa de ceea ce simt? Poate ca gresesc cand spun asta, dar sunt momente in care asta cred... ca cei din jurul meu ma vad ca pe o stanca de piatra, iar lacrimile pe care le vars adesea sunt doar niste scurgeri involuntare ii ochii lor.

Ma doar toate aceste momente si vreau sa trec cu vederea ceea ce nu imi place, acum inca pot.

Poate ca ar fi bine sa simt ce imi place si sa uit ce-mi displace, dar nu pot sa fiu asa nepasatoare...nu pot.

Tin la persoanele pe care nu le-am lasat doar sa imi perinde o perioada viata, ci le-am pastrat pana in prezent.