Glasul soarelui.

Intr-o astfel de zi nu puteam sa stau in casa, asa ca mi-am luat o carte si am iesit afara sa citesc;
Soarele albea paginile, iar cuvintele parca incercau sa se intinda dupa lunga amortire pe care au avut-o de cand nu mai vazusera lumina naturala si placuta a razelor de soare.
Nu am luat nici telefonul cu mine, nu vroiam sa fiu tentata sa raspund la mesaje... imi doream sa fiu doar eu si natura.
In aer a inceput sa apara un miros specific primavaratic, ceva ce nu ma pricep sa descriu in cuvinte. La o adiere mai puternica se apropie miros de frunze arse.
Tipetele Luizei se preschimbau in acorduri placute ce aduceau o stare aparte si era imposibil sa supere pe cineva cu vorbaria ei.

Uneori zambesc fara sa am un motiv anume, ceva din inconstient ma gadila si ma aduce in starea aceasta ciudata, dar totusi placuta.
Imi vine sa alerg, sa plutesc asemeni norilor...dar cum soarele incepe sa dispara parca si eu ma trezesc la realitate si ating usor pamantul cu picioarele.

Am gasit o poezie ce mi-a atras atentia, chiar daca nu sunt adepta postarii de astfel de lucruri pe blog, astazi o sa fac o exceptie.
" Doi ochi verzi sunt torta vietii mele,/ isi ard luminile in ochii mei/ si vlaga tanara imi sting in ei,/ caci sunt ca blestemul de lanturi grele.
Si i-au fost mintii mele greu prapad,/ caci flacara dintr-insii m-a orbit/ si cu credinta-atata i-am iubit,/ ca n-am mai vrut de-atunci alti ochi sa vad.
In mine-alt prieten ei nu mai infig/ si ganduri altele nu mai frig/ si idol altu-n inima mea n-am
Si mana nu mi-i altui nume roaba/ sa-l scrie-asa precum pe-al tau ti l-am/ cantat, fiindca tu i-ai fost podoaba." Pierre de Ronsard