Într-un sertar, m-am regăsit pe mine

Știu doar că, la un moment dat, am uitat să fiu femeie.

        Am devenit mama copiilor mei. Și iubesc rolul acesta din toată inima.

Am devenit colega pe care te poți baza. Prietena care ascultă și care este acolo atunci când cineva are nevoie. Soția care încearcă să le facă pe toate, să nu lipsească nimic nimănui.

Și, undeva, printre toate aceste versiuni ale mele... m-am pierdut pe mine.

        Nu știu când s-a întâmplat.

        Poate odată cu prima noapte nedormită. Poate odată cu primul „mami”. Poate când responsabilitățile au devenit atât de multe, încât nici nu mi-am dat seama că, încet, am încetat să mă mai aleg și pe mine.

        Astăzi sunt omul care știe programul tuturor.

Știu cine are nevoie de haine noi, cine trebuie dus la medic, ce lipsește din frigider, lista de "to do" de la birou și ce facturi trebuie plătite.

        Îmi amintesc zilele de naștere, promisiunile făcute, temele copiilor, mesele, programările și toate lucrurile care țin lumea noastră în echilibru.

Dar când mă întreabă cineva ce îmi place mie să fac, mă surprind că răspund după câteva secunde de liniște.

Nu pentru că nu aș avea un răspuns. Ci pentru că nu l-am mai căutat de mult.

Ce îmi aduce mie bucurie? Ce mă face să zâmbesc fără să fie legat de responsabilități, de copii sau de muncă?

Când am făcut ultima dată ceva doar pentru mine, fără să mă simt vinovată?

Nu știu.

Și răspunsul acesta mă doare.

    Nu spun toate astea pentru că nu îmi iubesc viața de acum.

Din contră.

        Îmi iubesc copiii. Îmi iubesc familia. Îmi place job-ul. Mă provoacă, mă face să cresc și îmi oferă satisfacții.

Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am construit.

Dar am învățat că recunoștința și dorul pot exista în același timp.

Poți iubi viața pe care o ai și, totuși, să-ți fie dor de femeia care erai înainte.

Mi-e dor de cea care citea ore întregi fără să se uite la ceas.

Mi-e dor de cea care ieșea spontan la o cafea.

Mi-e dor de cea care își cumpăra flori doar pentru că îi plăceau.

Mi-e dor de cea care scria.

De cea care visa.

De cea care avea timp să stea cu propriile gânduri fără să fie întreruptă de o notificare, un „mami” sau un „poți să...?”

        Și apoi apare vinovăția. Gândul acela pe care, sunt convinsă, multe dintre noi îl cunoaștem prea bine: „Cum să-ți fie dor de trecut, când ai tot ce ai visat?”

Dar dorul nu înseamnă nerecunoștință.

Înseamnă doar că, în timp ce am avut grijă de toți cei din jur, am uitat puțin de mine.

Cred că multe femei trăim așa.

Ne schimbăm atât de mult pentru oamenii pe care îi iubim, încât, într-o zi, nu ne mai recunoaștem.

Și poate că nu ne-am pierdut. Poate doar ne-am pus pe pauză. Poate că femeia aceea încă este acolo. Ne așteaptă într-o dimineață în care bem cafeaua în liniște. Într-o carte pe care o deschidem după prea mult timp. Într-o plimbare fără destinație. Într-o melodie pe care o ascultam acum zece ani. În câteva rânduri scrise într-un caiet. Într-un „nu” spus fără vinovăți

Nu vreau să mă întorc în trecut. Nu cred că asta este soluția.

Vreau doar să aduc o bucată din femeia de atunci în prezentul acesta care aleargă mai repede decât mine.

Să-mi amintesc că, înainte să fiu mama cuiva, soția cuiva, colega cuiva sau prietena tuturor, am fost eu.

Și încă sunt.

Doar că am uitat, pentru o vreme, să mă privesc cu aceeași grijă cu care îi privesc pe cei dragi.

Poate că nu am nevoie să mă reinventez. Poate că am nevoie doar să mă regăsesc.

        Zilele trecute, căutând ceva printr-un sertar, am dat peste jurnalul meu.

Nu l-am deschis de ani de zile.

L-am luat în mână cu emoție și am început să răsfoiesc paginile îngălbenite.

Printre rândurile scrise în grabă, am regăsit o femeie care visa fără teamă, care își făcea planuri, nota cărțile pe care voia să le citească, locurile pe care voia să le vadă și omul care își dorea să devină.

Am zâmbit.

Nu pentru că mi-a fost dor de trecut.

Ci pentru că mi-am dat seama că femeia aceea nu a dispărut niciodată.

A fost doar acoperită, încet, de griji, de responsabilități și de iubirea pe care am dăruit-o tuturor celor din jur.

Am închis jurnalul și, pentru câteva clipe, am simțit că mă privesc din nou în ochi.

Poate că nu trebuie să o caut foarte departe.

Poate că femeia care eram încă locuiește în mine și așteaptă doar să-i fac din nou puțin loc.

Iar dacă și tu ai simțit măcar o dată că te-ai lăsat pe ultimul loc, sper să-ți amintești un lucru pe care încerc să mi-l spun și eu, din ce în ce mai des:

Nu este egoism să ai grijă de tine.

Este felul în care îi arăți femeii din oglindă că nu ai uitat-o.