Cateva secunde...

 Ce straniu este sentimentul de a te regăsi, fie și pentru câteva secunde, în brațele unui om pe care l-ai lăsat în urmă din cauza împrejurărilor vieții. Un om care, odinioară, îmi era și „bună dimineața”, și luna din „noapte bună”. Un om despre care eram convinsă că nu va exista zi în care să nu-i scriu un mesaj.

Declicul s-a produs în momentul în care am înțeles că tot ceea ce trăiam exista doar din perspectiva mea. Între timp, el mă înlocuise. Mă scosese, cu o ușurință dureroasă, din prezentul lui, în timp ce eu încă îl purtam în al meu.

Cred că mi-ar fi fost mai ușor să accept pierderea dacă, din când în când, ne-am fi putut întâlni la o cafea, să ne povestim grijile și bucuriile, ca doi oameni care au însemnat ceva unul pentru celălalt. Dar l-am pierdut. Nu știu dacă pentru totdeauna. Știu doar că prezentul încă doare.

Este straniu... El apare, îmi oferă un zâmbet și o îmbrățișare, apoi pleacă, fără să găsească cinci minute pentru o conversație. Și simt că nu este vorba despre timp. Este despre teamă. Teamă de adevăr.

Poate mă evită pentru că discuțiile noastre au fost întotdeauna sincere, fără măști și fără ocolișuri. Poate se teme că i-aș putea clătina construcția visurilor pe care și le-a ridicat cu atâta grijă. Poate că simpla mea prezență i-ar sugera o altă cale către destinația pe care și-a ales-o, iar asta l-ar face să se îndoiască de propriile alegeri.

Sau poate toate acestea sunt doar poveștile pe care mi le spun pentru a găsi un sens.

Nu știu.

Știu doar că am rămas cu privirea pironită spre ușa pe care a ieșit și cu inima împietrită. Pentru o clipă, trecutul a pășit fulgerător în prezent, iar apoi s-a stins la fel de repede cum apăruse, lăsând în urmă doar ecoul a ceea ce am fost cândva.

Poate că uneori oamenii nu dispar din viața noastră din lipsă de iubire sau de prețuire, ci pentru că drumul îi poartă în direcții diferite. Însă există întâlniri care, deși durează doar câteva clipe, reușesc să răscolească ani întregi de amintiri și emoții. Iar unele îmbrățișări nu aduc liniște. Doar confirmarea că timpul a trecut, în timp ce o parte din suflet a rămas, încă, în același loc.