Povestea unui suflet

  Sfarsitul de an ma gaseste intr-o dispozitie de a scrie mult, din suflet si pentru toti oamenii dragi. Nu sunt multi cei care mi-au atins corzile sufletului, insa cei ce au ajuns acolo au ramas. Sunt fericita ca am reusit sa ies din bula de incertitudine pe care o aveam in ceea ce priveste prieteniile adevarate.  Am o mie de ganduri si planuri pentru anul ce urmeaza, vreau sa fie anul meu magic.  Sper ca mutarea noastra la casa noua sa ne aduca multa fericire, sa ne regasim si cel mai important sa traim viata de familie pe care am visat-o mereu. 

 Mi-am propus adesea sa scriu, macar un rand, o idee sa imi amintesc pe viitor despre aceasta perioada... Chiar daca a fost un bizar, fara imbratisari, fara petreceri si intalniri . Virusul despre care am evitat sa vorbesc, dar care m-a dorit, atat pe mine cat si pe familia mea (multumim Celui de Sus ca a avut grija de noi si am trecut cu bine ).  Nu prea am avut activitati extra munca-casa-bebelus. Am intrat intr-un circuit din care as vrea sa ies ocazional, sa fac ceva aparte....  Imi doresc mult sa ma vad cu Dandelion, caci ea a trecut printr-o perioada si mai crunta, luni si-a pierdut tatal. In situatia actuala epidemiologica, nu este deloc indicat sa ne intalnim, insa am fugit intr-un suflet sa o imbratisez, am incalcat toate regurile impuse de virus, as fi vrut sa fac mai multe pentru ea, insa nu cred ca ajuta cuvintele. Durerea o putem empatiza, dar singura care o simte intens este ea. Viata este un circuit, vrem sau nu, trebuie sa mergem mai departe cu tot ce ni s...

 Am tot povestit despre casa noastra si as mai face-o de multe ori. Este un proiect in care ne-am implicat si care ne-a invatat ce inseamna rabdarea. Pe zi ce trece schimbarile sunt vizibile.  Sunt fericita ca impreuna cu Mister am realizat ceea ce ne-am dorit. Chiar daca nu este inca finalizata, am inceput sa numar lunile pana cand o sa ne mutam. Astept cu nerabdare sa avem locul nostru, sa ne traim viata de cuplu asa cum nu am reusit sa o facem de cand ne-am casatorit, caci mereu am fost pe drumuri si niciodata nu am gasit spatiul pentru noi. PErioada constructiei ne-a pus la incercarea rabdarea, intelegerea, nervii... dar impreuna ne-am completat , ne-am tolerat si sprijinit reciproc. Fiecare a stiut ce are de facut si am incercat sa nu ne oferim batai de cap suplimentare.

 Astazi se implineste un an de la botez. Nu imi vine sa cred cum a trecut timpul si bebelusul meu este un baiat independent...merge singur, mananca singur...si face ce isi doreste el. Nu am stiut niciodata cat este de frumos sa fi parinte, acum simt ca plutesc.  

 Imi doresc sa gasesc timp sa scriu. De multe ori atunci cand inspiratia ma loveste...ma aflu in cele mai intense activitati si nu reusesc sa imi astern gandurile, iar cand se culca copil, termin treburile si ma simt atat de ravasita incat fie vine Mos Ene pe la gene, fie nu sunt coerenta in gandire, asa ca abandonez proiectul scris.  Acum sunt la birou, intre cateva procese verbale si cereri de verificare, mi-am propus sa scriu cateva randuri, vreau sa povestesc despre sufletul si bucuriile mele.  Am o mie de ganduri si intamplari pe care nu le-am  imortalizat in cuvinte, dar in sufletul meu sunt frumos gravate. Sunt o mama cu vise si dorinte pe care incerc sa le duc la indeplinit.  Nu ma simt pe deplin realizata, astept sa terminam casa, sa ne mutam si sa ne continuam cursul vietii. Daca ar fi sa desenez starea mea, as face o bara tip "loading 80% ". Imi place sa petrec timp cu cei dragi, dar imi lipseste locul meu in care sa pot da nastere unor creatii. (De-a...

A trecut un an ca un avion in zbor, atat de repede dar totusi atat de frumos, lasand in urma amintiri unice;  Nu mi-as fi imaginat cat de mult poate un copil sa se schimbe fizic intr-un an, cat de repede percepe ce se intampla in jurul lui....si mai ales, cum devine peste noapte un buretel de informatii. Ador diminetile in care nu sunt nevoita sa plec la job, momentele alea in care il simt cum se treeste si ne priveste...dupa care se ridica si ne striga in felul lui unic;  Mi se topeste sufletul cand vine si pune fata lui mica peste a mea...si ma ia in brate.  Il iubesc, e cel mai pretios dar pe care l-am primit. Sunt din ce in ce mai pregatita sa nu-l las singur si sa ii ofer un sprijin in viata, asa cum si eu am avut alaturi de mine; Am inteles ca este greu, dar inzecit de frumos sa ai doi copii care sa iti umple sufletul de energie si amintiri. 

Sa fiu mamica a fosu unul dintre visele mele, nu am stiut exact ce presupune acest lucru, insa acum pot sa spun ca imi place si e un sentiment de beatitudine. Nu stiu daca reactionez mereu asa cum trebuie, insa in sinea mea calculez si analizez intens deciziile pe care le pun in practica, vreau sa imi fac copilu mandru de mine si in acelasi timp sa ii ofer o educatie buna. Il iubesc, e pilula mea de energie!

Dupa un an de zile, m-am intors la fostul loc de munca in vizita. Imi era un dor nebun, recunosc. Am fost acum in alta postura, cu totul diferita. Imi amintesc cum in urma cu un an eram in ultima luna de sarcina si inca mai puteam, mai aveam elan muncitoresc si zambet la purtator, acum eram cu bebelusul in brate si aceeasi dorinta de a bine dispune pe ceilalti. Pentru cateva minute mi-am reluat activitatea, just for fun. A fost placut si m-a rascolit in sacul de amintiri . Sper in sinea mea ca am fost o prezenta placuta in toti acesti cinci ani, poate ca am reusit sa schimb perceptia oamenilor despre angajatii aflati pe un post similar cu mine, nu e greu, dar nici usor. Sa lucrezi cu oamenii uneori poate sa fie mai dificil decat crezi; Bebelusul meu se simte ca la el acasa cand mergem acolo, poate ca a simtit ca s-a dezvoltat in acel mediu.

Sunt mamica de zece luni, am ajuns la camera de garda cu bebelusul marti noapte. Din cauza infectiei cu virusul coronavirus, un singur parinte are dreptul sa fie alaturi de copil in spital...si cum Mister este preferatul am decis ca este cel mai ok ca el sa intre si eu sa astept afara. Banuiam despre ce este vorba, insa nu stiam cat este de grav... dupa o ora de asteptat si facut planton in parcare, i-am vazut cum apar catre mine. Inima imi batea tare. Totul este bine, asteptam cinci zile de tratament la domiciliu.

Fiecare zi pe care o petrec in familie imi da sentimentul ca am descoperit izvorul de fericire. Chiar daca nu mai am timp de pierdut pentru creatile mele, pentru incercarile de pasiuni si alte bazaconii despre care am tot povestit ani la randul, nu ma plang...stiu ca "bebelusenia" este doar o perioada si vreau sa profit cat pot de mult de aceasta perioada... pasiunile o sa le reintroduc in viata mea pe parcurs, poate chiar alaturi de micutul meu explorator. Serile au devenit de relaxare in parc sau pe strazile orasului, ne plimbam, gangurim, strigam si radeam impreuna. Cred ca nu puteam sa fac ceva mai special de atat. Sunt fericita si implinita. Consider ca este un copil minunat si cuminte, ce ne face sa ne dorim inca unul :)) - stiu suntem teroristi.

Uneori parca nu mai am puteri. Imi pare rau ca ne-am certat din cauza celorlalti... am ajuns victima colaterala si asta m-a facut sa ma simt vizata in totalitate, chiar daca nu a tinut de mine rezultatul final, faptul ca am participat la actiune in sine ma face vinovata. Poate ca suna dramatic,poate ca nu este chiar o tragedie, ideea este ca din neglijenta in timp ce efectuam cateva treburi in viitoarea noastra casa am participat la zgarierea unei dintre usi. Este frustrant, ca nici nu ne-am mutat si lucrurile incep sa se deterioreze. Stiu, poate veti spune ca sunt doar obiecte, si pun prea mult pret, insa atunci cand stii cat ai trudit pentru banii respectivi, parca si obiectele capata alta valoare.  Am nevoie de un pansament pentru suflet! I

Suntem implicati in acest proiect de doi ani...nici nu stiu cum a trecut timpul, gandindu-ma pare ireal cum a trebuit un an sa asteptam actele ... inca trei luni sa creasca constructia, dupa care iar acte pentru curent si aprobari. Visez atat de mult la momentul in care ne vom muta, in care vom sta acolo ca o familie... doar NOI. O sa ne facem de cap, vom creea propriile ritualuri si vom lasa muzica sa cante mereu. Cred ca atunci abia o sa intelegem cu adevarat ce inseamna viata de familie...vom putea sa ne bucuram mai mult de timpul petrecut impreuna si ne vom lasa imaginatia sa zboare.

Timpul trece si nu reusesc sa ma adun sa scriu despre viata de mama, despre piticul meu mic. Astazi s-au implinit 9 luni de cand l-am cunoscut si l-am imbratisat prima data. S-au strans atatea sentimente frumoase chiar daca a existat perioada "pandemiei" in lume... o sa ii explic si lui cum a fost perioada asta de izolare voluntara. De maine, o sa iesim la plimbare. O sa ne recapatam activitatile si linistea. Vroiam sa povestesc despre toate momentele in care am fost dezamagita de mine ca nu sunt o mama buna, ca nu am facut suficiente pentru copilul meu.... dar... astazi ma simt realizata si cred ca am facut tot ce a tinut de mine. Nu ma compar cu alte persoane, nu fac intrecere cu nimeni... sunt doar mama copilului meu si atat. Iubesc sentimentul asta ... ador sa il tin de mana si sa il pup pe obrajii lui rotunzi. Perfectiunea mea... cel mai dulce preparat al meu!

Este primul Paște alături de bebelușul nostru...mi-am imaginat în fel și chip cum o să fie ziua asta, cum o să ne întâlnim la părinții mei la masă, noi trei frați cu cei trei pitici. Însă, virusul acesta nu ne-a permis sa ne bucuram de aceasta sărbătoare. Totul a fost atipic. Ne vom aminti de anul ăsta și ne vom bucura de cei ce vor venii.

Astăzi micuțul meu a început să spună primele silabe clare... Îmi amintesc acum patru luni când am început munca cât de mica îmi era inima ca cel mai probabil nu voi fi alături de bebelușul meu când o sa spună primele onomatopee... Când o sa ii iasă primul dinte sau când o sa facă primii pași.  Dar, undeva...cineva ma iubește , căci atunci când i-am descoperit apariția primului dintișor...eram într-o săptămână de concediu forțat de împrejurări. Astăzi in timp ce ne jucam, l-am auzit cum a spus "ma-mâ"... Am zambit spre mister cu o oarecare dorință sa aud încă odată cum spune asta. Nu a mai spus odată.. Ci de nenumărate ori...si de data asta din ce în ce mai clar "ma-ma". Mai avem sa ii surprindem primii pași... Sa bifam lista de activități pe care o viseaz...

Stau si ma gandesc daca exista cu adevarat virusul asta despre care se tot vorbeste in intreaga lume... acest demon insipid, incolor, inodor care ne-a fortat sa stam in casa de mai bine de-o luna... sau oare cineva, acolo sus isi doreste ca omenirea sa faca o schimbare in ritmul alert de viata. Pisoi mic, daca o sa citesti blogul mamei sa stii ca am trecut prin momente de panica, clipe in care eu si tatal tau cautam solutia cea mai buna pentru tine, sa nu stai doar inchis intre patru pereti la apartament, asa ca pentru o perioada am venit la  bunica la curte. Stiu ca esti mic, si poate nu realizezi schimbarile...insa sunt convinsa ca o sa iubesti plimbarile de indata ce scapam de virusul asta; Acum parca totul se rastoarna impotriva umanitatii....pana si vremea de afara e uracioasacu noi, de cateva zile daca nu ploua, bate vantul rece. Nu stie nimeni cand o sa se termine, cert este ca perioada asta de carantina a unit oameni, a aratat caractere ce mult timp au stat ascunse si o...

Astazi cand am ajuns la birou, am decis sa recitesc cateva postari din anii precendeti de pe blog...sa vad ce faceam eu in urma cu un an, doi....sau poate chiar mai multi; Nu imi vine sa cred ca am aceasta pagina de 11 ani. Ma amuzam ca in anul in care m-am indragostit de Mister, vorbeam despre casa visurilor mele... scriam cu atata patos despre toate detaliile...si voila, anul trecut am ridicat casa intocmai descrierii....si speram ca anul acesta sa o terminam si sa o mobilez dupa bunul plac. Lupt cu gandurile negative ce ma apasa si incerc sa imi gasesc entuziasmul ca o sa fie totul bine si o sa ne linistim. O sa iubim mai mult clipele de iesit in parc. Ar fi multe de spus, dar mi-au aparut colegii in birou si nu vreau sa impart cu ei gandurile mele. Ne auzim curand blog drag, m-am intors la tine.

Visam de mult la o zi în care sa stau alături de familia mea... Sa ne petrecem timpul relaxandu-ne și zâmbind... Sa ne încarcăm bateriile. Astăzi este o zi atipica...intervin lucruri ce nu țin de mine sau de Mister. A aparut " virusul vieții" în România ... Nici nu vreau sa ii pronunț numele, a venit când speram și noi ca lucrurile în ceea ce privește construcția casei au început sa meargă pe un făgaș mai lin. Am impresia ca cineva mi-a furat viața și nu vrea sa mi-o dea înapoi. Nu mă regăsesc deloc și ma sperie nebunia pe care o anunță în presă.

Luni am descoperit primul dintisor al micutului nostru. Tot atunci a inceput si primul concurs in care participam alaturi de el...este vorba despre un concurs de fotografie... iar premiul reprezinta 6 sedinte foto profesionale.  Incerc sa imi sustin bebelusul sa stranga multe puncte si sa ne mentinem pozitia frontala in  top. Sunt incantata si fericita. 

Viata mea se imparte intre munca si bebelusul nostru. Nu vreau sa spun ca imi displace situatia, doar ca nu ma regasesc...imi lipseste perioada in care la munca sa fac lucruri creative, sa aduc zambetul pe buze oamenilor...sa simt o libertate; Aici, la noul meu loc de munca...stau in fata calculatorului, rasfoiesc acte, caut informatii....nu simt ca traiesc, parca as fi un mic robotel; Nu mi-as fi imaginat niciodata ca o sa reusesc sa fiu "doamna de birou" ,insa de cand m-am maritat (suna ca si cum s-a intamplat acum cel putin 100 de ani in era mezozoica) totul s-a schimbat. Ne construim casa visurilor noastre.  Avem un bebelus mult dorit - si acum sa fiu sincera, nu doar pentru ca este al meu....dar este minunat!  Mi-am schimbat domeniul de activitate. 

Visam sa scriu zilnic, sa povestesc in sarcina despre fiecare bataie de inima pe care o simteam, sa imortalizez prin cuvinte fiecare miscare pe care o face leutul meu de cand a venit pe lume, sa povestesc zilnic despre gangurerile lui si progresele pe care le face.... insa timpul este limitat, si prefer sa stau alaturi de el cinci minute in plus, renuntand la scris. Poate va intrebati totusi cum de acum scriu, si nu sunt alaturi de leut...ei bine, aici intervine un factor despre care inca sunt nelamurita - sunt la munca, m-am intors in campul muncii de cand avea bebelusul 3 luni; Nu imi este deloc usor, stau cu ochii atintiti asupra telefonului asteptand o poza cu el sau orice semn de la mama, cea care i-a devenit acum bona copilului meu. Stiu ca-l las pe cele mai potrivite si calde maini din intreg universul, insa mi-as fi dorit sa fiu eu alaturi de el. Sper sa inteleaga si sa nu imi reproseze niciodata ca nu am stat alaturi de el in aceste momente de evolutie. Vin seara de seara ac...

Viata mea in ultimul an s-a invartit in jurul ideei de a fi mama. Am avut o mie de emotii si temeri, insa acum sunt in fata faptului implinit si sper ca ma descurc. Vreau pe zi ce trece sa scap de stres si de gandurile negative ce imi inunta sufletul si ma fac sa ma simt stangace. Trebuie sa imi gasesc siguranta pentru ca bebelusul meu sa ma vada ca pe o SuperEroina care nu se teme de nimic, desi inima imi este ca o gelatina, el nu trebuie sa stie asta - cel putin eu asa mi-am inchipuit-o pe mama mereu, ca pe o persoana neinfricata mereu acolo pentru a ne apara pe noi.