Povestea unui suflet

 Am ajuns in stadiul in care totul e pe fuga si niciodata nu am timp pentru mine. Agenda este incarcata, am adaugat si ora de sport in aer liber. Imi doresc din tot sufletul meu sa se incalzeasca si sa pot face tot ceea ce mi-am propus, mai ales in ceea ce priveste miscarea si antrenamentele gym. Timpul e scurt si fugar, trebuie sa lupt cu ceasul sa fac tot ceea ce imi face placere si sa gasesc momente pentru oamenii ce au nevioie de mine. Am reusit sa gatesc iar intens, sa intru in bucatarie si sa nu ma dezlipesc de masa de lucru pana nu fac ceva nou. Vreau sa cred ca mi-am revenint si am reluat pasiunea de acolo de unde am lasat-o.

Sufletul imi este plin de sentimente ce stau sa iasa si sa se rastogoleasca sub atingerea fina a tastelor. Ma gandesc la minute, ore, zile si ani...totul are o insemnatate in mintea mea. Imi este teama ca anumite cuvinte nu reusesc sa imbrace haina potrivita atunci cand vor iesii din cutia amintirilor. As vrea sa scriu un text pentru mine, sa il inteleg doar eu peste 20 de ani, atunci cand o sa am parte de o zi primavaratica libera si voi sta cu o cana de ciocolata calda si laptopul in brate, o sa citesc toate postarile....o sa rad si o sa plang deopotriva. O sa fie ziua in care fiecare gand o sa ma duca la o frantura din viata mea dezorganizata; O sa imi amintesc cu drag de fiecare noapte pierduta pe fotoliu cu spatele la televizor si fata la fereastra, cautad stelele cu privirea. Au trecut cativa ani buni de cand am inceput aceasta poveste....de cand cuvintele au prins contur in propozitii si viata mea a fost scrisa in povesti...mi-a fost teama ca o sa renunt, mai ales dupa pierde...

Nu am mai scris in ultimele zile, am avut un program incarcat si liberul meu a fost foarte plin de activitati, abia acum am ajuns la taste sa scriu cateva ganduri fugare, insa nu o sa scriu tot ce imi doresc deoarece somnul e mai pternic decat ma asteptam . Timpul trece fugar si activitatile se inmultesc. Mi-am propus sa fac cate ceva pentru mine in fiecare zi, iar planul meu se pare ca da rezultate. Am plantat flori, am prajit, am iesit pe afara....mereu ceva ce sa imi ocupe mintea.

Am avut o noapte lunga, m-am rasucit pe toate partile si am vegheat somnul agitat al lui Lizu. Am spus si ma repet "numai mama sa nu fii". Inima mea e prea subreda sa suporte socuri de orice fel. Ii multumesc bunului Dumnezeu pentru binele pe care l-a facut pentru mandra mea adorabila. Datorita Lui ea a avut forta sa suporte operatia si sa ne priveasca astazi cu dorinta de joaca.

Marti m-am rungat sa fie ziua cea mai lunga din viata mea.,,sa nu fiu nevoita sa trec printr-o operartie grea cu a mea catelusa; Timpul hain a trecut si m-am trezit in ziua de miercuri cu emotii mari si temeri pe masura. Am plans mult, mi-a fost frica, insa totul s-a terminat cu bine si vreau sa ii multumesc celui de Sus pentru tot binele pe care il face pentru familia mea. Sunt atat de fericita incat nu imi cap in piele. Ma bucur sa vad fiecare progres al ei si astept cu drag sa isi revina complet. Momentan este sub efectul anesteziei si o pazesc ca pe un copil mic. In astfel de momente mi-am dat seama cine esye cu adevatar alaturi de mine.

Ninge ca in povesti, ninge cu fulgi mari si frumos conturati. Astazi m-am simtit ca un copil ce a iesit la joaca pe ulita satului, acolo unde zapada este neatinsa, curata si multa. Nu ma asteptam ca amicii mei sa raspunda cu prezenta invitatiei de a ne distra ca in copilarie, ma gandeam cu tristete la un refuz general, insa in sufletele fiecaruia inca dainuieste amintirea clipelor magice petrecute la sanius. Am profitat de timpul petrecut afara sa imi las mintea libera, sa nu ma gandesc la nimic din ceea ce urmeaza...insa acum in timp ce scriu aceste randuri mintea imi zboara departe. Am incercat sa par puternica, insa stiu ca sunt doar o "mamaliguta" si ma sfaram in bucati marunte, iar ochii mi se umezesc instant. Am plans ca un copil, am simtit cum timpul e hain iar oamenii sunt indiferenti cand vine vorba de comunicare. E atat de simplu sa aruncam cu namol in celalalt si sa nu facem un pas spre intelegere si rezolvarea problemelor. Imi venea sa urlu cat puteam de tare...

Nu ma simt bine, atat in interior cat si in exterior. Raceala a pus iar stapanire pe mine, nici nu imi mai amintesc de cate ori am racit in aceasta iarna. Ma gandesc cu seriozitate ca ar fi fost bine sa fac atigripalul. Timpul nu mi-a permis sa zac, asa ca am fugit la bucatarie sa gatesc. Am facut un pariu cu mine ca pot sa fac o reteta speciala si sa imi revin la veciurile obiceiuri. Emotii am, imi este teama pentru o dezamagire...dar macar stiu ca am incercat si sa imi regasesc pasiunea si motivatia lunara. Fuga asta m-a obosit, am impreia ca ultimul an a fost o alergare fugitiva. Am lasat multe lucruri pe bara de asteptare si acum vreau sa ma intorc la activitati diversificate si mai ales la sport. Ultimele zile au fost deja presarate cu exercitii si cu febra musculara. Stiu ca sunt puternica si o sa imi revin din perioada aceasta.

Dupa mult timp astazi nu am facut nimic memorabil, pur si simplu m-am mutat din bucatarie in dormitor, din pat pe fotoliu si tot asa. Ce-i drept nu ma simt la cote maxime, am reusit sa imbratisez cu un virus, nici nu mai stiu a cata oara in aceasta iarna. Stau si ma gandesc la cate lucruri si sentimente am ascuns sub pres, oare cand o sa reusesc sa ma iert pe sine? M-am trezit la realitate si mi-am dat seama unde am gresit, as vrea sa repar toate momentele pe care acum le reneg ca fiind adevarate... imi este greu, nu ma inteleg si nici nu pot sa le cer celor din jurul meu sa o faca. Stiu ca eu sunt singura care pot sa schimb ceva. Am analizat toate posibilitatile, m-am gandit la ce am castigat si ce am pierdut - am incercat sa imi imaginez ce decizie trebuie sa abordez pentru viitor...ce drum sa urmez si cum ar fi bine sa ma comport sa ma simt bine in pielea mea. Visul meu de viitor incepe sa se destrame usor, lupt sa il tin in picioare. Stiu ca pentru asta mai am nevoie de doua main...

Cat de mult doare sa te simți mai prejos decât oamenii de lângă tine... Sa nu poți sa le arăți cu adevărat cine ești și ce poți sa faci.   Durerea cuvintelor e Intesa.  Neputința ca trăiești într-o poveste în care personajul poate mai mult dar nu este lăsat sa arate.... Gândul ca oamenii judeca. Dorința de maturitate...  Toate m.au făcut sa îmi fie teama de viitor.  Sunt dezamăgită

Zambind am intrat in bucatarie, urma sa dulcegatesc si asta imi dadea o stare de bine. Am reusit sa imi organizez timpul de asa natura astfel incat sa nu uit de bucatarie si lucrurile dulci ce imi ies din cuptor. Am o lista lunga de experimente pe care imi doresc sa le incerc. Imi vreau o parte din viata mea linistita inapoi, imi lipsesc anumite clipe si as vrea sa le regasesc. Am inceput sa imi organizez viata pe agenda...sa imi notez si sa planific fiecare zi de liber. Niciodata nu mi-as fi imaginat ca viata de adult este atat de intortochiata. Oamenii isi doresc sa iti petreci timpul alaturi de ei, treburile te solicita si ele, inima iti dicteaza unde sa te duci, pasiunea isi spune cuvantul si uite asa timpul se imparte in enspe mi de locuri. Nu stiu daca sunt o persoana destul de organizata in privinta asta, cert este ca nu am uitat de mine si mereu am gasit cateva minute pentru a face ceea ce imi place. Recunosc, ultimul an nu am citit carti, insa kucrurike or sa se schimbe....

Timpul nu imi este prieten...fuge atunci cand am nevoie sastea in loc si sa ma ajute. Simt ca oboseala pune stapanire pe mine si starea de neliniste se amplifica. E greu de explicat in cuvinte. As vrea sa ma intorc la masa mea de scris atunci cand sufletul imi este plin de cuvinte si inima isi doreste sa comunice cu tastele timide ale leptopului. Sanatatea mea a inceput sa scartaie insa nu imi permit sa o controlez acum, consider ca sunt lucruri mai importante si eu pot sa raman pe un plan secund. Am inceput sa maresc lista cu lucruri pe care imi doresc sa le fac anul acesta. Am planuri pentru locuri pe care vreau sa le vizitez, carti pe care a le citec, retete pe care sa le incerc...exercitii de sport de facut. Viata e atat de activa si diversificata incat nu o sa imi ajunga un an sa ma plictisesc. 

Ma simt straina in corpul meu. Nu imi explic ce se petrece cu mine, am ajuns sa fiu suparacioasa si sa nu imi convina nimic. Incerc din rasputeri sa inteleg unde este problema. Imi vreau momentele magice inapoi. Imi vine sa plang de durere. Nu ma regasesc si timpul e hain cu mine. Bratele imi sunt goale, ele cauta cu frigurare maniile tale dar esti departe si asta ma inspaimanta.

A trecut un an fulgerator, nici nu imi dau seama cum s-a terminat, ce am facut  si ce nu am reusit. Nu am apucat sa trag linie si sa vad ce pot a reportez pentru noul an. Stiu doar ca imi doresc din suflet ca revelionul urmator sa fiu alaturi de oamenii dragi si Lizu. Oricat de mult as vrea sa eu  par tare, am momente in care imi este teama de esec, ma gandesc cu groaza la viitor. Am ajuns sa seman cu o scoica, dura la vedere, moale la atingere si greu de inteles in interior.