Suntem oameni, ce naiba!

In viata sunt oameni care ne plac, ne simpatizeaza, ne admira, ne iubesc, de pretuiesc ... dar si oameni care pur si simplu nu ne dau voie sa le aratam cum suntem noi cu adevarat in spatele infatisarii.
Fizicul uman uneori nu este atat de agreabil, astfel incat poate sa fie un impediment in anumite privinte. De exemplu, mi se intampla sa merg pe strada si sa ma intalnesc cu persoane pe care le cunosc si ele sa fie in compania unei alte persoane ... din bun simt salut, insa atunci cand vad ca persoana de langa "cunostinta mea" imi arunca o privire urata, ma retrag usor si fac tot posibilul sa plec cat mai repede din acel loc.
Cand eram mica, aveam niste "rotite stricate" care nu vroiau sa ma faca sa inteleg ca oamenii sunt diferiti de aparente. Insa, cu trecerea anilor, am invatat sa dobandesc rabdare si sa cunosc omul inaintea de a il judeca.

Am cunoscut fel si fel de oameni, unii nu au reusit sa ma faca sa imi schimb prima impresie despre ei, insa asta nu imi da nici un drept sa le arunc priviri taioase sau sa ii alung intr-un mod vulgar din calea mea.
Sunt constienta ca nu sunt placuta de foarte multi oameni, intr-un fel ciudat, cred ca stiu motivul ... felul meu copilaros de a ma comporta poate sa provoace reactii adverse.
Nu am incercat sa schimb asta pentru cei din jurul meu, ci pentru mine ... mi-am dorit in trecut sa fiu o persoana populara si placuta, insa am ajuns la concluzia ca mai bine raman asa cum sunt.
O persoana tacuta, linistita si alaturi de cativa persoane, pe care le pot numara pe degete.
Era o vorba : " Putini, dar buni!".
Uneori nu gasesc timp necesar sa ma intalnesc cu acesti oameni ... care inseamna ceva special in viata mea.
Daca as fi avut nenumarati prieteni nu stiu cum m-as fi descurcat. Poate ca nu era acesta destinul meu si din aceasta cauza nu am luptat in acest sens.