Ganduri de copil

Timpul trece intr-un ritm ciudat, uneori am impresia ca sta in loc - alteori parca zboara prea repede si nu am cum sa fac tot ceea ce imi propun.
Saptamana aceasta a inceput intr-un ritm de "slow motion". Este inca marti si pe deasupra este ziua copilului, o zi care nu mai are farmecul pe care il avea in trecut.
Nu ma refer numai la diferenta pe care am simtit-o din cauza faptului ca parintii nu mi-au mai facut un cadou - pentru ei mereu o sa fiu un copil, dar... nu mai are rost sa imi faca cadou intr-o zi anume, cand pot in timp sa imi cumpere mici lucruri pe care le doresc cu ardoare.
Diferenta o face restul lumii, pentru ca in copilarie imi amintesc de jocurile pe care le organizau atat scoliile cat si gradinitele. Desenam pe asfalt, alergam, cantam, dansam si confectionam diverse lucrusoare pe care le expuneam pe un panou in centrul orasului pentru a fi vazute de ceilalti.
Nu in ultimul rand primeam o punguta cu cateva dulciuri, un fruct si nelipsitul suc la cutie.
Cand ajungeam acasa mama imi oferea cadoul pe care mi-l cumparase si de care ma bucuream adesea.
Nu stiu cu exactitate ce mi-a lipsit astazi... poate galagia copiilor, zumzetul oamenilor din oras, incercarile de bunatate brusca, rochita cu fundita si coditele :-??
Astazi este un 1 iunie trist din punctul acesta de vedere, sper ca numai eu sa-l vad asa si ca ceilalti sa se bucure de aceasta zi ca si de celelalte, sa zambeasca de fericire si sa rada cat mai zgomotos caci astazi totul este permis.

Uneori simt ca o parte din copilarie este uitata intr-un trecut indepartat.
Sunt intamplari pe care nu mi le mai amintesc oricat de mult as incerca, nu inteleg de ce prieteniile din copilarie nu rezista si adesea finalul lor este o enigma.
Privind in trecut spre copilarie nu inteleg de ce aveam anumite temeri - caci in prezent imi dau seama ca toate sentimentele mele erau nejustificate... poate varsta intensifica sentimentele si din aceasta cauza ma simteam mica-mica pe langa ceilalti.
Copilaria a insemnat pt mine o vesnica comparatie...cel putin din clasa a 5-a pana la sfarsitul liceului profesorii imi aminteau ca sunt oaia neagra a familiei.
Au existat momente frumoase imortalizate atat de poze cat si de amintirile ce le pastrez in suflet.