A venit toamna.

Picură mărunt, aproape timid, ca și cum cerul nu vrea să deranjeze pe nimeni.

Îmi răsare un zâmbet în colțul gurii și mă uit la pantofii mei roz cum se stropesc. Altădată, poate, m-aș fi ferit de bălți, aș fi grăbit pasul, aș fi încercat să-i păstrez curați.

Astăzi nu.

Astăzi îi las să se ude. Pentru că am așteptat toamna asta. Am așteptat aerul ei rece, mirosul de pământ umed, lumina aceea moale care se așază peste oraș ca o liniște. Am așteptat frunzele care renunță, una câte una, la verde și se transformă în galben, arămiu, roșu, ruginiu.

Merg încet.

Sub pașii mei, frunzele foșnesc. E un sunet pe care îl iubesc. Parcă fiecare pas spune: e în regulă să încetinești.

Privesc covorul colorat de la picioarele mele și, pentru câteva clipe, nu mai simt nevoia să ajung nicăieri.

Și poate că asta îmi place cel mai mult la toamnă.

Nu ne promite începuturi spectaculoase. Nu ne cere să înflorim, să fim mai buni, mai puternici, mai rapizi. Nu ne spune că trebuie să facem mai mult.

Ne arată, pur și simplu, că există frumusețe și în desprindere. Că frunzele nu se agață de crengi atunci când le vine vremea să plece. 

Cad.

Și în căderea lor există o eleganță pe care noi, oamenii, uităm uneori să o învățăm.

Poate că și noi ar trebui să știm când să lăsăm lucrurile să plece.

Un gând. O teamă. Un loc. O versiune mai veche a noastră.Un „trebuie” pe care l-am purtat prea mult.

Toamna mă face să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ținem strâns, deși poate că au venit deja cu tot cu timpul lor de plecare.

Și, privind frunzele de pe asfalt, înțeleg din nou că nu orice sfârșit este o pierdere.

Uneori, este doar o formă de a face loc. Pentru liniște.Pentru noi.Pentru ceea ce urmează.Picură în continuare.

Pantofii mei roz sunt acum plini de stropi, iar eu zâmbesc. Nu mă mai grăbesc. Mă uit la copaci, la frunze, la cerul cenușiu și simt cum ceva din mine se așază. Ca și cum, odată cu toamna, lumea a apăsat încet butonul de „pauză”.

Și poate că exact asta aveam nevoie.

Să merg fără grabă.Să simt frunzele sub picioare.Să ascult ploaia.Să privesc. Să respir.Să-mi amintesc că viața nu se întâmplă doar în zilele însorite.

Uneori, cele mai frumoase momente vin cu cerul gri, cu părul ușor umed și cu pantofii pătați de ploaie.

Uneori, liniștea vine tocmai atunci când nu mai încercăm să o căutăm.

A venit toamna.

Și, odată cu ea, parcă m-am întors puțin la mine.