Există un tip de oboseală care nu se vede.
Nu apare în cearcăne. Nu se măsoară în ore dormite. Nu trece după un weekend liber.
Este oboseala aceea care se strânge în tine după prea multe zile în care ai spus „sunt bine”, deși nu erai.
După prea multe zâmbete oferite din politețe.
După prea multe momente în care ai dus totul singură, în liniște, fără să mai întrebi dacă și pe tine te ține cineva.
Am obosit să mai zâmbesc forțat.
Am obosit să mă prefac că nu doare.
Am obosit să fiu omul puternic din toate poveștile, când uneori aș vrea doar să pot spune „nu mai pot” fără să simt vină.
Există o presiune ciudată să fim mereu bine.
Să fim echilibrați. Productivi. Calmi. Înțelegători.
Să răspundem frumos chiar și atunci când sufletul nostru țipă.
Și, la un moment dat, ceva în interior cedează.
Nu dramatic. Nu zgomotos.
Ci încet.
Te trezești dimineața și nu mai ai energie să joci rolul acela pe care l-ai perfecționat ani întregi.
Rolul omului care poate tot.
Care duce tot.
Care înțelege pe toată lumea, dar rămâne neînțeles.
Am obosit să duc greul în spate și să aud că „ești puternică” ca și cum asta ar trebui să fie suficient.
Uneori oamenii confundă rezistența cu lipsa durerii.
Doar pentru că nu m-am prăbușit, nu înseamnă că nu m-am rupt de o mie de ori în interior.
Și poate cea mai mare oboseală vine din faptul că te explici constant și tot nu ești înțeles.
Spui ce simți, dar cuvintele ajung deformate.
Taci, iar tăcerea e interpretată greșit.
Încerci să fii sincer, iar sinceritatea ta devine „sensibilitate exagerată”.
Adevărul este că oamenii văd deseori doar ce le este comod să vadă.
Nu scriu asta pentru milă.
Și nici pentru a dramatiza.
Scriu pentru că sunt sigură că există oameni care citesc acum și simt exact aceeași epuizare emoțională.
Oameni care au fost „stâlpul” tuturor atât de mult timp, încât au uitat cum e să fie sprijiniți.
Poate că vindecarea nu începe atunci când devenim mai puternici.
Poate începe atunci când încetăm să ne mai prefacem.
Când avem curajul să spunem:
„Astăzi nu sunt bine.”
„Astăzi sunt obosită.”
„Astăzi nu mai pot să zâmbesc doar ca să îi liniștesc pe alții.”
Și poate că e în regulă.
Poate că nu trebuie să fim lumină pentru toată lumea în fiecare zi.
Poate că avem voie să ne alegem și pe noi, măcar din când în când.
Să ne odihnim.
Să ne retragem.
Să nu mai demonstrăm nimic nimănui.
Pentru că adevărul este simplu:
și oamenii puternici obosesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: