Dor si doare

Sunt momente în care liniștea apasă mai tare decât orice cuvânt spus greșit. Și azi e unul dintre ele.

Mi-e dor. Un dor care nu trece cu distrageri, nu se liniștește cu rațiune și nu se explică ușor. Mi-e dor de conversații simple, de prezență, de acel „noi” care părea atât de firesc cândva.

Și totuși, mă aflu prinsă între două alegeri care dor în moduri diferite:
Dacă aleg să scriu, să spun ce simt fără să mai filtrez… există riscul să rănesc. Să tulbur, să complic, să aduc greutate în locuri unde poate e nevoie de liniște. Iar gândul ăsta mă oprește de fiecare dată. Pentru că nu vreau să fac rău.

Dar dacă aleg să tac… mă sting încet pe dinăuntru. Se adună lucruri nespuse, întrebări fără răspuns, dor care nu are unde să se ducă. Și doare. Doare în liniște, dar constant.

Aș vrea să existe o variantă în care să fie bine pentru amândoi. O cale în care sinceritatea nu rănește și distanța nu usucă sufletul. Dar uneori, viața nu vine cu astfel de garanții.

Așa că rămân aici, între „ce-ar fi dacă” și „mai bine nu”, încercând să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să ai grijă de cineva… fără să te pierzi pe tine.

Și poate de asta m-a lovit atât de tare imaginea asta… pentru că spune exact ce nu reușesc eu să spun.

„Mi-ar fi mai ușor să îți spun ce mă apasă, dar și dacă tac simt că dau mult din casă.”

Cred că aici sunt. În locul ăla în care orice alegere pare o trădare… fie a mea, fie a ta.

Pentru că dacă aș spune tot, aș deschide o ușă care poate nu mai trebuie deschisă.

Dar dacă nu spun nimic, rămân eu blocată în spatele ei, cu toate gândurile care nu mai au unde să se ducă.

Și atunci aleg liniștea… dar nu pentru că e mai ușoară.

Ci pentru că uneori pare mai blândă. Pentru tine.

Doar că liniștea asta nu e liniște. E un zgomot constant de „dacă”, „poate” și „cum ar fi fost”.

Și în fiecare zi încerc să conving dorul să stea cuminte… dar nu prea știe să asculte.

Poate că uneori a avea grijă de cineva înseamnă să taci.

Dar în alte dăți… înseamnă să ai curajul să spui, chiar dacă tremuri.

Eu încă nu știu ce variantă e mai corectă pentru noi.

Știu doar că, indiferent ce aleg… o parte din mine tot rămâne acolo...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Sufletul scrie

Există iubiri care nu încep niciodată… și totuși nu se termină. El a simțit dintotdeauna ceva pentru Ea. Nu dintr-o clipă anume, nu dintr-un moment spectaculos, ci dintr-o liniște care s-a așezat între ei și a rămas acolo. O prezență constantă. O certitudine fără explicații. ... Și Ea știa. Nu au avut nevoie de declarații. Se înțelegeau din priviri, din tăceri, din felul în care își spuneau „ai grijă” ca și cum ar fi însemnat mult mai mult. Era genul de conexiune care nu cere confirmări, pentru că se simte în fiecare detaliu. Dar a fost o iubire imposibilă. Nu pentru că nu ar fi fost reală, ci tocmai pentru că era prea reală ca să o riște. Au ales să păstreze ceea ce aveau — prietenia lor — ca pe ceva sacru. Ceva ce nu voiau să piardă pentru o șansă care poate nu ar fi rezistat. Și totuși… din când în când, printre zâmbete și conversații obișnuite, apărea acel „dacă”. „Poate într-o altă viață.” „Poate într-un alt timp.” „Pentru că merităm…” Nu era o promisiune. Era...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult. Să spun altceva. Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot. Spun că e ok. Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

Vulcanul a erupt și a apărut liniștea

Am fost un vulcan de sentimente. Nu în sensul acela dramatic care se vede din exterior, ci în interior. În liniște. În gânduri repetate. În întrebări care nu își găseau locul. Când nu știi adevărul, mintea încearcă să îl construiască singură. Și de cele mai multe ori îl construiește în cele mai dureroase forme. Am simțit intens. Am analizat excesiv. Am pus la îndoială. Am retrăit momente. Am căutat sensuri acolo unde era doar tăcere. Adevărul, însă, are un fel al lui de a așeza lucrurile. Nu vine întotdeauna cu fericire. Nu vine neapărat cu rezolvare. Dar vine cu claritate. Și claritatea aduce pace. În momentul în care am aflat adevărul, nu a fost o explozie. A fost o liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de mult. Ca și cum toate scenariile s-au retras din mintea mea și au lăsat loc realității. Nu tot ce este adevărat este și ușor. Dar este curat. Acum nu mai sunt în luptă. Nu mai încerc să controlez ce nu ține de mine. Nu mai alerg după explicații suplimentare. Aștept. Dar nu a...

Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc. Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj. Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor. Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli. Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă. Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre su...

Macar pentru o zi vreau sa fiu Dulce...

Timpul trece si simt cum ma apasa atat pe suflet cat si pe ganduri. Nu stiu cum sa pasesc spre viitor, incerc sa nu ma gandesc prea mult la consecinte, dar fiecare lucru trebuie gandit in ansambu pentru a nu face o greseala pe care nu o voi uita niciodata. E greu sa trec dintr-o extrema in cealalta ... vreau, dar in acelasi timp nu prea vreau. Am renuntat la gandul de maturizare cu forta, este imposibil sa te schimbi pentru ca iti doresti - este nevoie de ceva ce sa atinga coarda sensibila si sa presara praf de maturitate in gandurile acestea mult prea puerile. O ploaie de sentimente - sa reuseasca sa preschimbe copilarelile in lucruri serioase, sa aduca un val de noutate si un strop de greutate care sa apese pe inceputul unei vieti independente. Nu ma grabesc catre aceasta viata, dar cu cat aman mai mult...risc sa ma obisnuiesc cu norii acestia de copilarie si sa imi fie din ce in ce mai greu sa ma ridic de aici pentru a incepe noutatea vietii; Oftez in sinea mea, si imi fac zilele di...

Prietenia

E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început. M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau. Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt. Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet: dacă o să-l pierd puțin câte puțin? Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe? Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități? Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente. Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor. Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate. Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doa...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog