Dezamagire

Există un tip de dezamăgire care nu vine de la străini. Vine de la oamenii apropiați. De la cei care vorbesc mult despre principii, despre corectitudine, despre cum „nu ar face niciodată anumite lucruri”.

La început îi crezi. Nu pentru că ar fi spus ceva spectaculos, ci pentru că ai încredere în ei.

Doar că, în timp, începi să observi ceva ciudat. Aceleași persoane care condamnau anumite comportamente ajung să le practice. Aceleași persoane care spuneau „eu nu aș face asta niciodată” ajung exact acolo.

Se întâmplă. Suntem oameni. Ne schimbăm, greșim, ne contrazicem.

Problema reală nu este contradicția.

Problema apare când oamenii nu pot spune simplu:

„M-am înșelat.”

„Mi-am schimbat părerea.”

sau chiar

„Am spus atunci ceva ce nu mai cred acum.”

În schimb, mulți preferă să pretindă că nimic nu s-a întâmplat. Că nu au spus ce au spus. Sau, și mai interesant, că realitatea de azi nu are nicio legătură cu vorbele de ieri.

E un fel de a linge unde ai scuipat, dar fără să recunoști că ai scuipat vreodată.

Și poate asta doare mai mult decât contradicția în sine.

Pentru că oamenii maturi pot accepta schimbarea. Pot înțelege că viața nu este alb-negru și că uneori ajungem să facem exact lucrurile pe care le judecam.

Dar e nevoie de un minim de onestitate.

Uneori nu ne pierdem respectul pentru oameni pentru că au greșit.

Îl pierdem pentru că nu pot admite că au greșit.

Iar între a greși și a pretinde că nu ai greșit niciodată este o diferență mare.

Prima este umană.

A doua este, de multe ori, doar orgoliu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult. Să spun altceva. Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot. Spun că e ok. Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc. Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj. Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor. Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli. Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă. Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre su...

Ganduri nerostite

Despartire tacita ... niciodata nu m-as fi gandit ca o sa am parte de asemenea intamplare soarta suferinta sfarsit de relatie. Ultimele luni au fost confuze pentru mine. Am incercat sa imi raspund singura la intrabari pe care nu am avut curaj sa le rostesc. Priveam in jurul meu si ma simteam din ce in ce mai singura, nu mai simteam afectiunea de care aveam nevoie si nu intelegeam cum totul s-a naruit sub ochii mei. Nu vreau sa dau vina pe nimeni, am gresit si eu ... imi recunosc o parte din vina, insa consider ca am lasat de la mine atat cat am putut, am calcat peste principii si am vrut sa lupt pentru NOI ... dar am obosit. Cuvintele "relatie de rahat" si "tin la tine putin spre deloc" au fost cele care m-au facut sa renunt, sa imi las inima sa sufere o perioada si sa ofer libertate omului de langa mine sa gaseasca ceea ce isi doreste. Nu am fost ceea ce cauta, focul dragostei noastre s-a stins anul trecut, cel putin eu atunci am simtit primul hop. Am inch...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

Prietenia

E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început. M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau. Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt. Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet: dacă o să-l pierd puțin câte puțin? Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe? Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități? Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente. Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor. Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate. Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doa...

Planuri de viitor

Imi doresc foarte mult sa realizez o sedinta foto alaturi de Mister. Am un panou de ideei pe care le pastrez in cel mai secret mod... incep sa imi conturez in minte "save the date" si alte momente speciale pentru viata noastra de cuplu. Am vorbit foarte mult despre cum ne dorim, incat ma simt ca si cum ne pregatim sa facem acest pas. Ma gandeam la dorintele mele adolescentine, la varsta la care ma vedeam mireasa....si la prezentul ce m-a gasit inca sub aripa mamei cu nici un gand de infaptuire in viitorul apropiat. Am incercat sa imi imaginez cum o sa ma ceara, cand sau unde ... insa nu am nici o idee, stiu doar ca o sa ma surprinda si asta ma face fericita. Cu toate defectele pe care le vad undeori la el, stiu ca poate sa ma lase fara cuvinte intr-un mod placut si sunt convinsa ca cererea o sa fie unul din momentele acelea in care oricat de vorbareata sunt eu, nu o sa reusesc sa leg doua fraze. Astazi ne-am organizat viitorul, ne-am planuit evenimentele unde urmeaza sa...

Vulcanul a erupt și a apărut liniștea

Am fost un vulcan de sentimente. Nu în sensul acela dramatic care se vede din exterior, ci în interior. În liniște. În gânduri repetate. În întrebări care nu își găseau locul. Când nu știi adevărul, mintea încearcă să îl construiască singură. Și de cele mai multe ori îl construiește în cele mai dureroase forme. Am simțit intens. Am analizat excesiv. Am pus la îndoială. Am retrăit momente. Am căutat sensuri acolo unde era doar tăcere. Adevărul, însă, are un fel al lui de a așeza lucrurile. Nu vine întotdeauna cu fericire. Nu vine neapărat cu rezolvare. Dar vine cu claritate. Și claritatea aduce pace. În momentul în care am aflat adevărul, nu a fost o explozie. A fost o liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de mult. Ca și cum toate scenariile s-au retras din mintea mea și au lăsat loc realității. Nu tot ce este adevărat este și ușor. Dar este curat. Acum nu mai sunt în luptă. Nu mai încerc să controlez ce nu ține de mine. Nu mai alerg după explicații suplimentare. Aștept. Dar nu a...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog