Povestea unui suflet

Sunt ganduri pe care imi este teama sa le spun cuiva, nu fac asta din lipsa increderii, ci pentru ca sunt cuvinte mult prea taioase pentru mine, ganduri ce ma dor si nu imi dau pace. As vrea ca sa pot suporta insemnatatea lor, sa fiu puternica si sa nu imi pese... insa inca sunt un copil imatur ce sufera pentru tot ceea ce zic cei din jurul meu. Ma doare ca nu pot realiza ceea ce imi doresc,  dar la fel de mult ma dezamageste si presiunea oamenilor dragi care nu incearca sa se puna in pielea mea macar un minut, sa inteleaga cat de mult la ranesc preiunile lor. Mi-am propus mie sa nu mai vorbesc despre vise si frustrari..sa treaca cateva luni in care sa diger subiectele, dupa care sa i-au o decizie... fie astept cuminte, fie imi stabilesc un punct in spatiu si in functie de el ma ghidez pe viitor. Viata nu este usoara deloc.

Astazi era ziua ta... Priveam pe geam si lacrimile imi curgeau pe obraji, ninge cu fulgi mari de nea, pentru tine... stiu cat de mult iubeai iarna. Chiar si dupa atatea luni te mai caut cu privirea, inca te astept sa apari langa mine dimineata si sa ma incalzesti, dar tu nu o mai faci, nu mai esti fizic langa noi. Ne lipsesti dulceata noastra, ai fost ca o sora, un copil, un intreg amalgam de bucurie.

Incep sa cred ca nimic in lumea asta nu este cu adevarat frumos, in fiecare lucru exista si ceva ce ne face sa ne aruncam si a doua privire...ne face sa ne mai gandim daca este sau nu ceea ce cautam. Ma simt debusolata...ceea ce credeam ca este TOTUL meu se dovedeste a fi un miraj al imaginatiei mele. Simt ca bat pasul in loc, ca am pretentii exagerate si ca nu mai are rost sa stau daca nu imi gasesc locul. Sunt confuza, ma simt nefericita, un fel de a spune singur in doi... As vrea sa spun atat de multe lucruri, insa lacrimile curg necontenit...inca retraiesc discutiile si analizez ce este de facut.

Perioada asta imi amintesc din ce in ce mai des de faptul ca urma sa sarbatorim ziua ei, insa ea a plecat dintre noi... o sa fie primul 26 februarie din ultimii 16 ani in care nu mai sarbatorim, ci ne amintim cu dor despre ea. Durerea este apasatoare adesea. Vin acasa privesc in gradinita casei, ma asez la masa si ma uit pierduta caci nimeni nu mai ii ocupa locul... patul este mult prea mare si gol. Nimeni niciodata nu o sa ii ocupe locul. Te-am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu. Dor de tine Lizu!

Sunt dezamagita, simt ca ceea ce imi doream eu a primit altcineva.... stiu ca ceea ce imi doresc nu are cantitate limitata, insa undeva in sufletul meu asteptam sa fiu prima care primste.

Niciodata nu am stiut diferenta intre raceala si gripa, am auzit nenumarate variante incat eu deja spun ca imi e rau - chiar nu mai conteaza ce nume are, cert e ca pe mine m-a pus la pat. Dupa mult timp astazi am dormit la pranz si am reusit sa ma incarc pozitiv, chiar daca fizic ma simt sifonata...undeva in interiorul meu stiu ca o sa fie bine curand. Nu imi place sentimentul asta cand cineva imi controleaza trupul si nu ma lasa sa imi desfasor activitatile dupa bunul meu plac. Ma simt o marioneta in fata acestei stari urate. In alta ordine de ideei, astazi am avut musafiri... m-am simtit aiurea ca nu am putut sa fiu o gazda buna si cel mai rau mi-a parut ca nu am putut sa ma joc cu nepotelul meu scump. Sper ca maine sa ma simt in parametrii normali, caci am o "ieseala" in oras cu o prietena - mergem sa mancam chinezeste, Imi e dor de o vorba buna, de o poveste, un gand orice spus din partea ei... nu ne-am mai vazut de jumatate de an....si atunci a fost ceva fulger. Tim...

Timpul liber il petrec intre pasiunea mea dulce si sport... stiu ca sunt doua lucruri diametral opuse. Incerc sa imbin lucrurile care imi plac si sa nu imi uit nici o pasiune, chiar daca timpul este hain. Prefer sa raman cu mine si sa fac ceea ce ma face pe mine fericita decat sa lupt cu caracterele oamenilor incercand sa le fac pe plac...consider ca este suficient cat lucrez la munca cu publicul, trebuie ca in timpul meu liber sa ma mai deconectez de aceste ritualuri;

Concert Holograf - Sala Palatului

Oamenii nu gandesc mereu ceea ce vorbesc  Uneori cuvintele le ies fara a fi optimizate. Ma doare ca nici macar cei apropiati nu încetează cu intrebari despre momentul in care o sa ma mărit... O sa fac un copil. Ma dor astfel de intrebari insistente. Nimeni nu m-a întrebat unde o stau după marele pas, daca am bani pentru eveniment sau daca am nevoie de ajutor. Uneori am impresia ca sunt un ghimpe in casa in care locuiesc.... simt ca am ajuns nefolositoare si respir aerul inutil.

A venit vremea sa discutam despre viitor, despre dorite, despre adevaruri si mai ales despre piedici; Simt ca ma plafonez, nu imi explic de ce nu sarim aceasta groapa ce ne tine in loc... ma macina intrebarea si tu eviti sa imi raspunzi. L.E. Am reusit sa vorbim despre ceea ce ne oprea in loc. Ai vrut sa imi explici ca  ceea ce mi demonstrezi zilnic este adevarat, ma iubesti la fel de mult pe cat te iubesc si eu. Iti este teama de ceea ce urmeaza, dar nu esti singur in povestea asta. Trebuie sa invatam sa traim cu convingerea ca o sa fie bine si sa ne indeplinim dorinta.

Ma simt singura si pierduta intr-o lume mult prea rea.

Cele mai mari dezamăgiri vin de la oamenii pe care ii iubesti. Ei te fac sa te simți un leu pe o stânca înaltă, dar pot intr-o secundă sa te facă sa te simți singur si abandonat. Nu înțeleg daca problema este la mine sau la ceilalti . Simt nevoia sa fiu alintata dar.. 

A trecut luna ianuarie, luna schimbarilor cum imi place sa cred. Mi-am propus sa fac mult sport , asta am si facut desi stiu ca puteam mai mult...dar macar inceputul suna promitator. Nu am slabit in kilograme mult, insa vizibil incep sa ma conturez; Sunt ca un copil entuziasmat de orice modificare.

Gandurile ma apasa ...ma tot gândesc cum sa reusesc sa strang  bani pentru  noua mea cucerire...o casa. Este visul meu cel mai de preț, doar ca mi se pare intangibil. Sufăr in interiorul meu si ma simt frustrata ca nu pot sa imi ating visul. Stau si ascult ploaia, ma gandeam la bebelusul meu si plang. Ma simt singura. Imi doresc cu ardoare casa si bebe... ma simt neimplinita... iar povestile oamenilor despre varsta de 30 de ani ma fac sa ma gandesc ca nu mai am mult de poposit pe aici...pier timp pretios.