Povestea unui suflet

E ciudat cum vreau sa fac totul sa fie bine pentru anumiti oameni si ei nu stiu sa multumeasca.... ma doare cand vad ca apreciaza mai mult pe cei ce nu sunt atat de atenti cu ei; Ma doare ca eu as rupe de la gura mea si de la pasiunile mele pentru a le face lor anumite surprize si paceri...insa nu sunt nici macar 1% rasplatita pentru gesturile mele. Nu vreau sa fiu o persoana rea si egoista, nici nu vreau sa mi se intinda un covor rosu... insa as vrea si eu din cand in cand sa mi se aprecieze eforturile. Poate exagerez, poate ca sunt prea stresata saptamana aceasta... abia astept sa vina ziua de luni sa ma odihnesc si sa pun casa la punct. Simt ca nimeni nu se ocupa de detalii asa cum fac eu.

Am ajuns sa fiu putin crispata cand vine vorba despre copii si maritat, nu sunt asa deoarece nu imi doresc asta, din contra... imi doresc mai mult ca orice sa devin mireasa, mama...matusa. Ii dau timpului timp, insa clepsidra curge si nu stiu cat nisip mai are sa curga.

Am devenit o lenesa...imi rezolv problemele de pe o zi pe alta, imi fac tot felul de programari si misiuni de indeplinit pana in data "de"... reusesc mereu sa le duc la bun sfarsit, insa m-am lasat pe mine pe ultimul loc... niciodata nu ajung sa fac ceea ce imi doresc pentru mine. Visez de luni bune sa ies la alergat, sa fac sport intens, sa nu ma las prada zilelor mohorate...sa redevin fata care eram acum doi ani. Imi e dor de mine de atunci, nu stiu cum am lasat toate starile sa imi inunde corpul si sufletul. Privesc pe internet tot felul de oameni care sunt motivati, vreau sa fiu ca ei... reusesc cateva zile si apoi problemele pun stapanire pe mine si ma opresc. Acum mi s-a pus pata sa gasesc ganterele, cineva mi le-a pus bine si nu mai stie de ele...sincer nu as mai da banii pe altele...dar daca nu am incotro, o sa fac si asta. Imi doresc cu ardoare sa fiu o mireasa simpatica, sa nu ma las prada kilogramelor... nu stiu cum sa explic, e greu sa ma urnesc din loc.

Sunt dezamagita de mine... priveam lacoma poze din trecut, poze cu oameni dragi, cu persoane ce au parasit granita vietii si ... am inceput sa plang. Inca nu am putut sa trec peste despartirea de sufletul cald ce nu mai este printre noi. Nu am reusit sa ma consolez cu gandul ca am facut tot ce am putut pentru ea timp de 15 ani... pentru mine undeva in sufletul meu a ramas un regret, un gol si o lacrima.

Cand ma gandesc la acesti cinci ani nici nu stiu cu ce sa incep... sunt atatea amintiri frumoase, momente magice si dorinte implinite.  Nu vreau sa se mai termine contorizarea zilelor, lunilor, anilor. Imi doresc din tot sufletul ca anii viitori sa ne gaseasca mai indragostiti,mai uniti in realizarea tuturor planurilor si sa nu uitam niciodata sa gasim timp pentru noi doi. Sunt fericita cu ceea ce am acum, cu ceea ce am ajuns noi unul pentru celalalt, insa stiu ca mereu e loc de mai bine.  Astazi am iesit in oras la o cina romantica in doi. Il priveam lacoma pe Mister si realizam ca sunt indragostita de omul perfect pentru mine.

Cel mai bine lucrez atunci cand imi fac planuri...e un fel de lupta pe care o duc cu mine, vreau sa indeplinesc in fiecare zi ceea ce mi-am propus. Sincer nu am reusit sa duc la bun sfarsit proiectul odihna...cand vine vorba despre aceasta dorinta, intervine cineva sau ceva si nu reusesc sa incarc bateriile. Am ajuns sa scriu din ce in ce mai rar pe blog, nu neaparat ca nu mai am nimic de spus, doar ca timpul este hain cu mine. La munca spicuiesc cateva momente libere, dar profit de ele ca sa intru pe pinterest in cautare de proiecte handmade... Ma relaxeaza sa lucrez cu aste' doua maini dibace. Ma gandeam ca nu am reusit sa citesc nici o carte in concediu, insa mi-am propus sa fac asta la iarna, caci s-ar putea sa mai primesc un concediu fortat timp de o luna, si altceva mai bun nu o sa ma de facut. Astazi am lucrat la un suport pentru candy bar, am gatit, am plantta flori in gradina.... m-am plimbat. A fost o zi plina si acum imi simt corpul cum vrea sa ma intinda pe salteau...

Intotdeauna mi-a placut toamna, nu stiu de ce dar aceasta imi place cel mai mult. Am asteptari si sper sa mi se indeplineasca dorintele. Nu obisnuiesc sa imi fac iluzii, mereu mi-a fost frica sa nu cad de pe un nor pufos...asa ca am lasat destinul sa ma surprinda, dar de data asta mi-am facut iluzii. Am ajuns sa merg pe strada si orice sa ma duca cu gandul la momentul X. Frunzele care cad imi amintesc ca timpul trece si eu nu fac nimic pentru mine personal. Mi-am promis mie ca voi lua o decizie daca drumurile noastre nu coincid. Am ajuns la ideea ca mai bine sufar odata decat sa simt asta necontenit cand vine vorba despre subiectul x. Il iubesc mai mult decat o pot spune in cuvinte. Sper sa imi îndeplinească visul si sa il realizam împreună. Toamna iubesc si sper.

Urmeaza sa realizez un candy bar, iar pentru asta lucrez intens inca de acum. Am pregatit o parte din propsurile ce urmeaza sa le asez pe langa preparate...mi-am schitat dorintele si am inceput sa viez cu ochii deschisi. Astazi desi am avut o zi proasta, plina de esecuri pe toate planurile, atunci cand am intrat in bucatarie am simtit cum ma energizez. Sunt  mandra de rezultatele in bucatarie. Imi place ca imaginatia mea devine din ce in ce mai bogata. Uneori stau si ma gandesc ca am evoluat mult de cand am inceput sa fac primele preparate. Nici nu mai exista grad de comparatie intre prima tava de briose si ceea ce am acum in cuptor. Viata ne face mai puternici si mai bine pregatiti, trebuie doar sa nu ne lasam nicipdata batuti.

 diminetile sunt la fel... mereu cand plec la munca magazinele din drumul meu sunt inchise, oamenii se pregatesc sa deschida usile... merg cu un zambet adormit incercand sa maschez oboseala de peste noapte cauzata de stresul ce nu imi mai da pace.  Am inceput sa ma salut cu oamenii de parca suntem vecini de apartament.  Ajung la munca si aici ritualul este fara doar si poate mereu acelasi...fara nici o schimbare. Diminetile sunt toate la fel.  Am obosit. Vreau o schimbare. Undeva in sufletul meu simt ca trebuie sa fac "ceva" dupa care sufletul meu se linisteste si pot pune capul pe perna incarcandu-mi bateriile. 

Toate drumurile duc la frustrarea mea... fiecare discutie ma face sa ma gandesc la asta. Nu stiu cum sa ma "tratez" ... o parte din mine intelege ca trebuie sa am rabdare, insa alta parte vrea lamuriri...vrea lucruri concrete si palpabile. Nu stiu daca presiunile din exterior au influentat viata mea, cert este ca ma trezesc adesea plangand si distrug momente frumoase. Imi doresc cu ardoare sa fiu mama! Lupt cu toate fortele mele sa reusesc cat mai repede sa am casa mea in care sa imi cresc copii si sotul. Vreau sa stam doar noi si sa ne sprijinim reciproc la bine si la greu.  Timpul este hain!